duminică, 12 ianuarie 2020

La limită, în renunțare

Am cam ajuns și eu la renunțare,
Am cam ajuns să spun că vreu să tac,
Să nu mă pun cu boala mult prea mare
A celor ce nu vor să-și aibă leac.

Prea mulți nepricepuți le știu pe toate,
Cei ce puține știu spun că pricep
Această fandosită libertate
În care multe taxe se percep.

Mă simt acum un om fără de țară,
Un emigrant, fără motive, trist,
Știind că neamul lui o să dispară
Într-un conflict de-a dreptul conformist.

E seară și mă-ntreb ce-o să mai fie,
Mâine în zori mă voi trezi român
Sau voi vorbi de-o fostă Românie,
Având, ca și moșie, un stăpân.

La ce-a fost bună jertfa din vechime?
De ce-au murit eroii patrioți,
Dacă acum vor chiar să ne suprime
Acești conducători ce-s vechii hoți.

E sec pământul cum e seacă piatra
Ce numai praful s-a ales de ea,
Că au ajuns să-nstrăineze vatra
Un idiot, un prost și o lichea.

Inteligența țării iar se vinde
Cu preț de mai nimic, un jalnic preț,
Și gloata, prea prostită, nu se prinde
Că va ajunge-nchisă-ntr-un coteț.

Atât a mai rămas din marea luptă
A celor ce voiau urgent schimbări...
O țară ce de adevăr e ruptă
Muncind spre a fi bine altor țări.

Mă simt ridicol... Mă cuprinde teama
Că tot ce spun acum va fi real,
Și prinși mereu în lupte nu luăm seama,
Că suntem în a derivă, duși de val.

E țara de mai toți amenințată
Și de la est, dar mai perfid, din vest,
Dar nimeni nu e-n stare să se bată
Curajul e un simplu manifest.

Cuvintele degeaba vor fi spuse
De nu ajung reale-nfăptuiri,
O țară cu ideile supuse
E-o țară cu absurde potriviri.

Pe drept gândind nici nu mai este țară,
E doar un simulacru, amalgam
De-adunături ce scot orice afară,
Chiar și ideea că suntem un neam.

Mă simt, o spun din nou, într-o extremă
Ridicol chiar, la pragul de refuz
Când văd că destrămarea e o temă,
Eventual cotată ca abuz.

Nimeni nu vede că o cruntă jale
E fundament al clipei... Un decor,
Ce mai tot timpul e ieșit în cale,
Intrând, încet, în viața tuturor.

Cum să mai fiu părtaș la nebunia
Impusă pe fundal speculativ,
Când simt cum ni se vinde România,
Și vânzătoru-i tot mai agresiv.

sâmbătă, 11 ianuarie 2020

Amintiri de amănunt

În fața amintirii n-am ce zice,
Mă fac părtaș la tot ceea ce știu,
Și cu dorința sunt complet complice,
Rugând-o să mă lase să îți scriu.

Stau la un loc deosebite fapte
Care, din nou, de fapte-mi dau idei,
Indiferent de fi-va zi ori noapte,
Întru firescul justului temei.

Concretu-mi cere liniște deplină,
De limite să nu încerc să trec,
Și nici nu-ncerc, dar fără nici o vină
Simt cum, în gând, deja spre tine plec.

Nu prea găsesc motive de-amânare,
Dar nici un gest, în plus, nu îmi permit,
Așa cum știu că nu-mi găsesc scăpare
Când gândul, spre neanturi, mi-l trimit.

Dar și așa îmi minte tot îmi vine
Ideea unui pas cutezător
De-a reclădi, din scrum și din ruine
Ucisul vis când eu am vrut să mor.

Cu greu, să pot, mi-ar fi o definire
A ceea ce mi-e ideal motiv,
Sub temerea de altă amăgire
Ca un absurd a tot demonstrativ.

Îți scriu succint, puând sub altă formă
Despre dovezi ce mi-au rămas și sunt
Concluzie ce-n gânduri se transformă,
Fiindu-mi, așteptării, amănunt.

Dar amintirea mea-i deja o spadă
Ce-mi taie drum extrem de oportun
Întregii mele lipse de tăgadă
Când, față-n față, adevăru-ți spun.

vineri, 3 ianuarie 2020

Iarna prin munți

Acum în munți e iarăși
zăpada foarte mare,
Și i-a cuprins pustiul
luminii din amurg,
Pâraiele-nghețate
pe dedesubt se scurg,
Uitând pentru o vreme
de-a lumii frământare.

În albul fără margini
nimic nu are viață,
La cerurile sterpe
din sobe urcă fum,
Nici vântul nu adie
și nimeni nu-i pe drum,
Dar frigul se-ntețește
punând pe toate gheață.

Drumarii mai așteaptă,
sub semn de întrebare
Pun vestea despre moarte
și-alunecări în gol,
Nu își găsesc motivul
de-a ține sub control
Stihiile naturii
și-a lumii preumblare.

Alunecă și pasul,
alunecă zăpada
Alunecă și norii
trecând pe sub lumini,
Știindu-și bine rostul,
de vestitori divini
Ai jocului de umbre,
ce-nlătură tăgada.

Pasul în ger troznește...
Și tot cu greu se vede
Cum urmele de viață
sub promoroacă pier
Făcând ușor dovada
că totu-i efemer
Oricât de multă-i munca
în care lumea crede.

E iarnă plină-n munte,
și multă-nzăpezire,
O iarnă ce arată
că mulți deloc n-o știu,
Și-arată că venirea-i,
devreme ori târziu
Nu-i doar o întmplare,
lipsită de menire.

miercuri, 1 ianuarie 2020

Gând de-ntâi

E primul gând ce-l las știut ca veste
Că nu mai țin de timpul trecător,
Și nu mă las cuprins de-a lui poveste,
Dar nici nu spun că sunt nemuritor.

M-am învățat cu minima măsură
Ce-mi poate fi, prin adevăr, temei,
Esențială normă de-anvergură
Pe drumul dintre fapte și idei.

Să-mbătrânesc nu am, se pare, vreme,
Și nici nu am reper de-a mă numi
Un simplu trecător care se teme
Că totul se sfârșește într-o zi.

În tălmăcirea viselor nu-mi place
Să fiu oglinda simplelor porniri
Ce, omenește, nu îmi prea dau pace
Când îmi lipsesc lumeștile trăiri.

Fac parte dintr-o lume ce, străină,
Are privirea spre un câmp deschis
În care chiar și umbra de lumină
Dă semn indubitabil și precis.

Sunt, însumi eu, un semn de întrebare
Fixat în limitări de orizont,
Când pun neștiutori la încercare
Ce văd mereu război pe-al vieții front.

Și poate sunt ca și cuțitu-n rană,
Curățitor, dar foarte dureros,
Așa cum și condiția umană
Dă lecții într-un fel primejdios.

Din lecții ce mi-au fost învățătură
Am înțeles să nu fiu temător
De timpul ce ne are ca măsură,
Ca să rămână el nemuritor.

marți, 31 decembrie 2019

Idei prin sită

Am pus idei sub semn de întrebare,
Mirându-mă că au și un răspuns
În forma-n care simpla exclamare,
Spunea ceva dar nu îndeajuns.

Dar întrebarea, neavând doar țintă,
S-a dovedit a fi un corolar
Al faptelor ce nu mai pot să mintă,
Zicând că n-au, de ce-a urmat, habar.

De multe ori, condiția sumară,
Este exemplul clar și elocvent
Că toate au, în forma lor primară
Reper în timpul ce-l numesc prezent.

În creuzetul clipelor comune,
Găsindu-se motivele în vrac,
Dovadă sunt că nu se pot supune
Altor motive ce mi-ar fi pe plac.

Chiar și mai mult, banale consecvențe,
Strivind principii fără de regret,
Accentul pun pe marile carențe
Și pe regresul gândului concret.

Mirajul dă, mereu, mereu, târcoale,
Schimbări, în sensul lui, mereu dorind,
Găsindu-l și-n revolte, și-n răscoale,
Realități, în fantezii, dosind.

Iar uneori, călcând cu sârg pe lege,
Se vrea hotar pe muchii de cuțit
Putinței și nevoii de-nțelege
Că însuși el, de el, e-ademenit.

Ideea e mereu înălțătoare
Și pare idealul căutat,
Dar sita unui semn de întrebare
De multe ori o face gând uitat.

luni, 30 decembrie 2019

Pâinea ca lipsă

A fost o vreme când o pâine caldă
Era un semn de fală sau noroc,
Pământul pentru ei părea o haldă,
Țăranii pâine nu aveau deloc.

Munceau cu chin și vai o-ntreagă vară,
Atâția câți prin sate mai erau
Din zori de zi până la ceas de seară,
Când rupți de-atâta trudă adormeau.

Ziua întreagă și-o aveau trecută
Cu gândul la răcoarea din fântâni
Ce, uneori, și ea era pierdută
În seceta ce ucidea plămâni.

Din când în când, parcă cerșind răcoare,
Se adunau la horă pe-nserat
Ca să-și mai pună viața pe picioare
Bătând pământul tare, apăsat.

Și-a doua zi, pășind, în zori, prin rouă,
Plecau spre toamna rodului bogat
Visând o pâine rumenă și nouă,
Și-un timp odihnitor, netulburat.

Dar pâine caldă luau de prin orașe
Prin sate ea era de negăsit,
Primeau însă lozinci, primeau răvașe
Ce criticau pământul nemuncit.

Azi satu-mbătrânit abia-și mai duce
Trăirea dintr-o zi spre altă zi,
Deja e condamnat și pus pe cruce,
Parcă împins degrabă a muri.

Acum pământul a ajuns o haldă,
Gunoaiele abia de mai au loc,
Nici gând să mai miroase-a pâine caldă,
Cuptoarele de-o coc nu ard în foc.

vineri, 27 decembrie 2019

Noi idei în așteptare

Îmi pun idei din nou în așteptare,
Nu am puteri ceva să anulez
Nici să le pun, în fapt, cu grabă mare,
Nici să le dau identitate-n crez.

Au drumul lor și-au fost, cu sens, vestire
A ceea ce urmează-n viitor,
Chiar de păreau un iz de amintire
Prin corolarul lor împlinitor.

Mai au s-aștepte, pare-se, o vreme,
Cât să ajungă prag deja trecut,
Răspuns final absurdelor dileme
Ce azi le-ar face vis, de tot, pierdut.

Au un motiv, al lor să nu se-arate
Acele fapte ce le au ca fond,
Că netrăind deplina libertate
Și-ar regăsi finalul vagabond.

Le înțeleg, le las să mai aștepte
Și să-și găsească timpul potrivit
Sau căile, fără tăgadă, dreptate,
Spre a-mplini ce au de împlinit.

Chiar dacă am porniri de multă grabă,
Punând accent pe fapte-n modul clar,
Îmi caut, pricepând, o altă treabă
Ca timpul să nu-mi treacă în zadar.