Autoportet în grabă

În mintea mea nu-i loc de așteptare,
Am devenit, la fapte, mai grăbit,
Având motiv de-a crede-n întâmplare
Și-n tot ce nu-i premeditat ivit.

Nu stau s-ascult păreri și controverse
În care eu, prezentul sunt absent,
Și-s doar subiect efectelor adverse
Clar contrastând cu-al timpului accent.

Prin convergențe, plane paralele
Mă oglindesc chiar și cu susu-n jos
Punctând absurd ideile-mi rebele
Numite joc banal, periculos.

Vorbele simple însă-mi sunt dovada
Că încă pot ținți fără greșeli
În clipa-n care, descriind tăgada,
Reneg consensul multor îndoieli.

Cred prea puțin în sensuri efemere,
Și-n mult prea predispusele idei
Cu planuri discutate în tăcere
Spre a găsi ispitelor temei.

Din consecvența viselor complete
De timp am învățat să mă lipsesc
Nedându-i drept la anverguri secrete
Și nici la nuanțări de rost firesc.

Și-am învățat să uit de marea teamă
De-a trece peste muchii de cuțit,
Uitând, de fapt, să nu mai bag în seamă
Pe cei ce-mi spun că-s prea de neclintit.

N-am timp de nici o clipă de-așteptare,
Știu că-i firesc să fac ce-am de făcut,
Purtându-mi crucea cât ar fi de mare
Înspre Golgota altui început.

Poetul prin poziție

Cum ia poziții, un poet, contează
Poate mai mult ca poezia lui,
Când semenii trăiesc dureri și groază,
Și un motiv pentru speranțe nu-i.

Mereu atent la tot ce e în lume,
La tot ce este sus sau este jos,
Să poată spune orișicui pe nume,
E necesar a nu vorbi în dos.

Iar dacă-n noapte, nici măcar o rază
Nu-i lasă drumul să ajungă-n cer,
Cum stă de veghe, un poet, contează,
Nu poate să se-nvăluie-n mister.

Printre minciuni cu anverguri fardate
Nu poate să adoarmă mulțumit
E datoria lui, dator prin toate,
Să fie chiar în rana lor cuțit.

Prin tot ce se ascunde într-o frază,
Puse, cu rost, de al pornirii har,
Ideile poetului contează,
Reper fiind și masă de altar.

Estetica i-ar fi de folosință
Dar știe că-n furtună nu au rost,
Că trebuie, cu-ntreaga lui ființă,
Să fie pentru alții adăpost.

Poetul e, prin sine, pază trează
Când somnul minții e ajuns notoriu,
Și de aceea vorba lui contează,
Oricât o duc, cei proști, în derizoriu.

Amprenta de succint

Am spus ceva, cândva, și nu mă tem
De ceea ce acum îmi e deviză
Chiar dacă nu îmi poate fi totem
Și nu mă scoate, prin minuni, din criză.

Acum, când par a fi nepăsător,
Sau duc războaie pline de-argumente
Unii îmi spun că nu-s cunoscător
De timpuri ce, firesc, au mari amprente.

Și-s acuzat de cei ce nu au chip,
Când îmi aruncă vorbele în față,
Că sunt vânturătorul de nisip,
Cu capu-n nori și neatent la viață.

Rămân etichetat, de multe ori,
Chiar și de cei ce mintea le e trează,
Că încă mă explic, marcând erori
Printre simțiri ce viața-mi limitează.

Dar tot ce-am spus așa a și rămas
Fapte destule s-au lăsat dovadă
Ideii că destinul nu-i un pas
Ce poate în gândiri să se încreadă.

Rostul ideii e și-acum întreg,
Și e răspuns la orice întrebare
Ce pusă-mi e, cerându-mi să aleg,
Schimbarea ce nimic schimbat nu are.

Eu însă cred și totu-mi este clar,
Și cred că timpul nu e barieră
Chiar dacă pare trecere-n zadar
Întruchipată-n altă manieră.

Va fi-n curând, ieșind din labirint,
Să fie date cărțile pe față,
Valorizând continuu, dar succint,
Eternitatea dreptului la viață.

Aparținător, străin

Tot mai străin și tot mai stânjenit
De timpul ce stă gata să mă plângă,
Ridic înspre oglindă mâna stângă
Și-n ea găsesc un braț îmbătrânit.

Simt astfel că puțin îmi aparțin
Și prea puțin mă am reper pe mine,
Recunoscând, chiar dacă nu-mi convine
Că sângele din trup mi-l simt străin.

Toate îmi par având altfel de mers...
Multe detalii puse-n paranteză,
Au relativa, clasica, viteză
Din mărginirea altui univers.

Imagini de prin cioburi de oglinzi
Privirea-mi țintă tot mereu culege
Uitând pe cea mai bună-a o alege
Din lumea celor veșnic suferinzi.

Scriu la lumina stelelor din cer
Fără să-mi caut numelui renume,
Că-n spornicia negurii în lume
Mă simt tot mai nopatec și stingher.

Acasă, de prin umblete când vin
Nu m-ar mira să nu mă recunoască
Nici cei ce n-au putere să vorbească
Simțindu-mă și ei ca pe străin.

Ce simt acum și tot ce vreau să spun,
Tradus de-ar fi, în orișicare limbă,
În nici un fel ideea nu se schimbă,
Fiind motiv al traiului comun.

Mă uit la fața mea și-ncerc să văd
Ce-are schimbat spre ziua următoare,
Știind că nou nu e nimic sub soare,
O rază de lumină întrevăd.

Convinsele controverse

Drumul mă duce dintr-un gând în altul,
Născând idei și renăscând idei,
Ca nu cumva să uit ce-nalt e-naltul
Convingerii lipsite de temei.

Prezise convergențe simultane
Devin pasaje atârnând de prag
Contrare unor pașnice canoane
Ce prin abstract dau strigăte-n vileag.

Crezuri caduce ies să dea năvală,
Când viața mă arată în răscruci,
Și, fără așteptări, cer socoteală
Reperelor iscate de năluci.

Readucând convinse controverse
Din amintirea lăzii de gunoi,
Îmi pun în minte opțiuni diverse
Prin cum se definește simplul doi.

Și-n calcule, de multe ori sumare,
Restu-mpărțirii-l uit, sau chiar îl neg,
Renuanțând instinctele primare
Dând rezultat cvasiconstant, întreg.

Așa-i mereu, un gând mă contrazice
Iar altul îmi răspunde-afirmativ,
Făcându-mă, în fel și chip, complice,
Sindromului de prag speculativ.

Prin convergențe fără de trăire
Se-așează ca răspuns un alt răspuns
Dând întrebării grabnică pornire
Înspre finalul ei, mereu ascuns.

Tocmai acolo, spre final, ca țintă
Ca mergător de drum mă regăsesc,
Înțelegând că drumu-mi reprezintă
Motivul meu prin datu-mi omenesc.

Toamna de schimbare

Această toamnă schimbă argumente
Prin lipsa multor mari și mici detalii,
Și-arată pe revers multe medalii,
În cumulul de unice momente.

În limitele vieții deșănțate
Cutumele dau iama în convulsii
Tot încercârcând crearea de repulsii
Și regăsirea spaimelor uitate.

Prin denunțarea iernii care vine,
În ploaia de ideii face ravagii
Dând vești, mereu, de alte naufragii
Ce duc speranțe stranii în ruine.

Duse-s de vânt iluzii trădătoare,
Lăsându-le în seama risipirii
Și regăsirii clipei izbândirii
Spre întregirea-n vechile hotare.

E toamna cu sfârșit prin controverse
Și demascări de patimi și orgolii
În care ard comode portofotolii
Uzate de escesele perverse.

Deriva orei clar se corectează,
Precum au dat, cândva, de veste solii,
Pe când fugeau de-amenințarea bolii
Ce-i acuza că rostul i-l trădează.

Tot ce urmează va avea un nume
Întipărit în foarte vechi istorii
Și-un rol în care vor muri actorii
Când vor voi schimba, prin joc, cutume.

Această toamnă demnități îngroapă
Și dă-n vileag, cu râvnă, trădătorii,
Ca nu cumva să-i mai apuce zorii,
Sperând că, la lumina zilei, scapă.

Mereu între război și luptă

Mereu, și mai mereu, ducem o luptă,
Iar uneori un nevăzut război,
Și-ntotdeauna începem cu noi,
Cu vârful lăncii ce ne pare ruptă.

Din nicăieri, și chiar de pe niciunde,
Apare gândul care-i schimbător
De înțeles al unui vechi decor
Ce nu mai poate sensul a-și ascunde.

Se naște, din neant, o întâmplare,
Având nuanța unui gest robust
Ce definește, uneori injust,
O necesară, grabnică, schimbare.

Pornirea se preschimbă... Despre pace
Vorbește întrebarea prin răspuns,
Dând naștere, prin simțământ ascuns,
Împotrivirii ce pe plac nu face.

Și lupta se reia, cu argumente
Văzute ca și cale de atac
Înspre principii ce nicicând nu tac,
Și-n replici sunt de-a dreptul virulente.

Nimicul la nimicuri se reduce
Și-acel nimic se vrea de neînvins
În sinea lui fiind deplin convins
Că poate fi, de-i ascultat, răscruce.

Folosul rar apare, ori dispare
Intrând în joc cu multu-i interes
Al celui ce se crede un ales
Cu scop real, din pură întâmplare.

Și tot așa... Războiul reîncepe
Cu-același arsenal de mult avut,
Concretizând absurdul absolut
În cauze ce mintea le concepe.

Priveghi de viitor

Dormi puiule... Dar nu ți-i somnul lin,
Visezi ceva ce-i clar că te apasă,
Poate ceva de timpuri care vin
Și n-ai nici tu, cum n-am nici eu, o casă.

E toamnă rece, e destul de frig,
Chiar soarelui i-e teamă să apară...
Visul te face să te strângi covrig,
Tu știi mai bine, vom fi dați afară...

Te-aud că strigi, cum poți, în felul tău,
Și zbaterea-ți e fără de-ncetare,
Te lupți și tu cu spiritul cel rău
Ce vine să te pună la-ncercare.

Când iarna va veni și va fi ger,
Și prea puțini putea-vor să ne vadă,
Pleca-vom izgoniți, vegheați de Cer
Pe drumuri grele pline de zăpadă.

De-atâta zor ca tine, alb, voi fi,
Și somnul nu va fi să îmi tihnească,
Cu mersul hotărât a izbândi
În lumea ce-i grăbită să urască.

Va fi și greu, de oameni părăsiți,
Vom învăța să n-avem nici o teamă
Și că vom fi, de multe ori, mințiți
De cei ce vor să fie luați în seamă.

De pe acum, din vis, îți e știut,
Că oamenii ne iau drept întâmplare,
Fără blazonul vieții din trecut
Ce-ar da răspuns la orice întrebare.

Dormi puiule... Stai liniștit... În somn,
Lasă-i pe îngeri viața să-ți păzească,
Să poți să fii, în felul tău, un domn,
Cu cei ce azi pot doar să ne urască.

Tăcerea prin uimire

Ce sa mai zic?... O lipsă de cuvinte
O simt așa cum nu am mai simțit,
Că lumea se tot minte și tot minte
Și-aduce rugi doar unui chip cioplit!

Sunt peste tot dezastre și conflicte,
Și-apar idei ciudate din senin,
Când tot mai mulți se tem să dea verdicte
Vorbind de vremuri ce în grabă vin.

Se încălzește brusc și-apoi se arde
Tot ce-i al umbre definit motiv,
De-ajung să cadă marile stindarde
Ce-aveau măcar efectul preventiv.

Și-apoi se-ngheață focurile-n vetre
Nemaiavând un rost, măcar un rol,
Că doar prin ger se cred crăpate, pietre
Ce-s aruncate-n lipsă de control.

Din ploile ce nu mai au oprire
Valul se face chiar nimicitor
Fără idei de bruscă răzgândire
Când apele își mută matca lor.

Văzute-s toate, dramele-s prezente
Într-un decor parcă-nadins schimbat
De gravele erori adiacente
Gândirii-n dualismul nuanțat.

Unii privesc dar nu știu ce arată,
Alții se tem să spună ce-i văzut,
În libertatea prea dorită deșănțată,
Cu tentă de consens substituit.

Eu nu mai zic nimic, nu am ce zice,
Rămân tăcut, de multe ori uimit,
Deși mă simt dezastrului complice
Și nici cuvântul nu mi-i potrivit.