Idei prin sită

Am pus idei sub semn de întrebare,
Mirându-mă că au și un răspuns
În forma-n care simpla exclamare,
Spunea ceva dar nu îndeajuns.

Dar întrebarea, neavând doar țintă,
S-a dovedit a fi un corolar
Al faptelor ce nu mai pot să mintă,
Zicând că n-au, de ce-a urmat, habar.

De multe ori, condiția sumară,
Este exemplul clar și elocvent
Că toate au, în forma lor primară
Reper în timpul ce-l numesc prezent.

În creuzetul clipelor comune,
Găsindu-se motivele în vrac,
Dovadă sunt că nu se pot supune
Altor motive ce mi-ar fi pe plac.

Chiar și mai mult, banale consecvențe,
Strivind principii fără de regret,
Accentul pun pe marile carențe
Și pe regresul gândului concret.

Mirajul dă, mereu, mereu, târcoale,
Schimbări, în sensul lui, mereu dorind,
Găsindu-l și-n revolte, și-n răscoale,
Realități, în fantezii, dosind.

Iar uneori, călcând cu sârg pe lege,
Se vrea hotar pe muchii de cuțit
Putinței și nevoii de-nțelege
Că însuși el, de el, e-ademenit.

Ideea e mereu înălțătoare
Și pare idealul căutat,
Dar sita unui semn de întrebare
De multe ori o face gând uitat.

Pâinea ca lipsă

A fost o vreme când o pâine caldă
Era un semn de fală sau noroc,
Pământul pentru ei părea o haldă,
Țăranii pâine nu aveau deloc.

Munceau cu chin și vai o-ntreagă vară,
Atâția câți prin sate mai erau
Din zori de zi până la ceas de seară,
Când rupți de-atâta trudă adormeau.

Ziua întreagă și-o aveau trecută
Cu gândul la răcoarea din fântâni
Ce, uneori, și ea era pierdută
În seceta ce ucidea plămâni.

Din când în când, parcă cerșind răcoare,
Se adunau la horă pe-nserat
Ca să-și mai pună viața pe picioare
Bătând pământul tare, apăsat.

Și-a doua zi, pășind, în zori, prin rouă,
Plecau spre toamna rodului bogat
Visând o pâine rumenă și nouă,
Și-un timp odihnitor, netulburat.

Dar pâine caldă luau de prin orașe
Prin sate ea era de negăsit,
Primeau însă lozinci, primeau răvașe
Ce criticau pământul nemuncit.

Azi satu-mbătrânit abia-și mai duce
Trăirea dintr-o zi spre altă zi,
Deja e condamnat și pus pe cruce,
Parcă împins degrabă a muri.

Acum pământul a ajuns o haldă,
Gunoaiele abia de mai au loc,
Nici gând să mai miroase-a pâine caldă,
Cuptoarele de-o coc nu ard în foc.

Noi idei în așteptare

Îmi pun idei din nou în așteptare,
Nu am puteri ceva să anulez
Nici să le pun, în fapt, cu grabă mare,
Nici să le dau identitate-n crez.

Au drumul lor și-au fost, cu sens, vestire
A ceea ce urmează-n viitor,
Chiar de păreau un iz de amintire
Prin corolarul lor împlinitor.

Mai au s-aștepte, pare-se, o vreme,
Cât să ajungă prag deja trecut,
Răspuns final absurdelor dileme
Ce azi le-ar face vis, de tot, pierdut.

Au un motiv, al lor să nu se-arate
Acele fapte ce le au ca fond,
Că netrăind deplina libertate
Și-ar regăsi finalul vagabond.

Le înțeleg, le las să mai aștepte
Și să-și găsească timpul potrivit
Sau căile, fără tăgadă, dreptate,
Spre a-mplini ce au de împlinit.

Chiar dacă am porniri de multă grabă,
Punând accent pe fapte-n modul clar,
Îmi caut, pricepând, o altă treabă
Ca timpul să nu-mi treacă în zadar.

Dezmințire de epavă

Pe înserat, când te așezi trudit,
Și sufletul pe minte te apasă,
Crezând că ești de oameni părăsit,
Visezi la iarba verde de acasă.

Ca fără sens, mereu prin nefiresc,
Norii furtunii vezi cum se adună
Când aberații gânduri plăsmuiesc
Și vor, cu orice preț, să se impună.

Simțindu-ți slab, absurd, mărețul trunchi,
Ducând pe umeri parcă viața-ntreagă,
Te vezi mergând spre moarte în genunchi,
Mânat de taina care ochii-ți leagă.

Seara devine umbră și se văd
Lumini ce nălucesc în pași de fugă
Vestindu-ți drum spre singurul prăpăd
Ce-l poți avea drept clar motiv de rugă.

Ochii de-ți văd ceva, greu deslușești
Dacă urmarea faptelor e gravă
Ori e efect al minții omenești
Ce uneori te-arată ca epavă.

Din ceruri raze fără noimă vin
Dând timpului motiv de numărare
Și de vestire-a certului divin
Manifestat mereu ca întâmplare.

Toate se schimbă astfel fără semn
Când mintea, prin negare, obosește
Și sufletul devine pur îndemn
Înspre trăirea vieții omenește.

Căutare de ecou

Eu sunt copilul ce-a venit pe lume
Fără să-ntrebe ce îi e sortit,
Sau cum va fi să-și poarte, ca renume,
Ideea de real cu greu dorit.

Dar simt și multe ce le am în plus,
Port amintiri din toată-această viață,
Ca laitmotiv de a privi și-n sus,
Dându-mi târcoale dis de dimineață

Și am din viitor, mereu am zis,
Concluzii clare, fără de tăgadă,
La tot ce-am fost, prin spate, contrazis
De cei ce văd doar cum vor ei să vadă.

Deși în vis nu-mi vin povești trecute,
Nu mi-e străin nimic din tot ce-am fost,
Dar spre-a-mi găsi speranțele pierdute,
Doar viitorul își găsește rost.

Mi se relevă multe din trecut,
Trec dincolo de marginea de viață,
Și știu mai mult decât mi-a fost văzut,
Prin transparența valului de ceață.

Cunosc idei ce vin, în vis, pe-ascuns
Din lumi cu trăsături atemporale,
Dar niciodată nu îmi e de-ajuns
De nu-și au sens în faptele reale.

Și viața-mi e mereu o căutare,
Un drum firesc spre ceea ce e nou,
Chiar dacă nou nimic nu e sub soare,
Ci doar concretizare de ecou.

Ne naștem să uităm și-apoi uităm
Motivul ce prin viață ne conduce
Ca timpului un sens profund să-i dăm
Simțindu-l, într-un fel, o mare cruce.

Și spun, astfel, că sunt venit pe lume
Ca să descopăr ce mi-a fost sortit,
Cum să îmi fac din nume un renume,
Ca să ajung doar unde mi-i menit.

Concluzii fără plan

Eu viața n-o trăiesc printre iluzii,
Și știu că nu e totul bine-n ea,
Dar nu mă hazardez la mari concluzii
Cât încă mi-o trăiesc și e a mea.

Nu sunt perfect, sunt om supus greșelii,
Văd uneori prea mult ori prea puțin,
Dar nu mă las vândut de tot tocmelii
Cu cei ce cred că lor am să mă-nchin.

Și tot ca om sunt un supus căderii,
Din ceea ce e greu sau din nimic,
Dar obligat, la limita puterii,
Din decădere brusc să mă ridic.

Nu-mi pot permite multe fantezii,
Scoțându-le în margine de drum
Cu rol de adevăr și-anestezii
În ambalaj, sintetic, de consum.

La limită, fixând predispoziții,
În întrebări, firește, mă cufund
Să-mi pot permite, depășind condiții,
Ideilor să am suport profund.

Ca scut mă pun extremelor orgolii
În clipa-n care văd căderi în gol,
În detrimentul multor portofolii
Ce-și învelesc blazonu-n staniol.

Denaturând efectele mirării
Prin coborârea la nivel de plan
Răspunsu-l văd efect al întrebării
Pierzând tutela faptelor în van.

În haosul ce pune piedici vieții
Nu-s complexat de semnul inegal,
Chiar dacă norii iau nuanța ceții
În orizontu-mi larg și prea real.

Deviză de motivare

Poate că astăzi chiar mi-ar fi ușor,
Să mă prefac, răzând, că-mi este jale
De cei ce singuri, în uitare mor,
Vizați de ajutoare sociale.

Și aș putea, lumește, să justific
De ce vorbesc de adevăruri pure
Când eu, cu interes, mistific
Motive ca poporul să le-ndure.

Dar n-am putut și, iată, tot nu pot
Să fac un pact mânjit de falsitate
Și să devin un simplu scrib robot
Manipulând un munte de citate.

Eu țara, ori la bine, ori la rău,
Nu am putut s-o iau ca pe-o emblemă
Nici limita, cumva, la steagul său,
Nici mărgini punând-o în dilemă.

Nu pot să-i fiu altfel decât loial,
Apărător al vetrei milenare,
Și nu dau un regat pentru un cal,
Ca alții să-i traseze noi hotare.

Mi-am asumat un drept și-s hotărât
Să nu mă tem de cineva a spune,
Corect, ce e frumos, ce e urât,
Pe cele rele și pe cele bune...

La tot ce dau puține vreau să cer,
Mizând pe adevăr și pe dreptate,
Să pot trăi, de-i necesar stingher,
Mereu în ea, și ea în libertate.

Coborârea în frivol

Te trage lumea scundă de picioare,
Eu văd... Așa cum sunt, cum zici, nebun,
Și astăzi coborârea ta mă doare
Dar nici o cale n-am, ce văd, să-ți spun.

Deja cădeai la cea dintâi ninsoare
Sub pragul de uzură în comun
Legată și de mâini, și de picioare
De hazardatul scop inoportun.

Încă te văd, cum nici nu crezi de bine,
În cumpăna de gânduri cum erai
Mirându-te că drumul înspre mine
Ți l-ai avut mereu ca drum spre Rai.

Dar ai uitat că ție-ți aparține
Decizia de-a face ce făceai
Sau limitarea la idei divine
În lumea ce, căzând, o comparai.

Peronul gării încă, în lumină,
Mi te arată umbră de contur,
Când căutai să îmi găsești o vină,
Știindu-te căzută în sperjur.

Gândul cu greu mai vrea să se abțină
Să nu priceapă tot ce-ți ai în jur
Și-n felul lui, grăbit să intervină,
În universu-ți limitat, obscur.

De-ai vrea să urci, ți-e scara inversată,
Poți să cobori, să te arunci în gol,
De lumea mea eșți întru tot uitată,
Ai devenit al patimii simbol.

De-a lumii falsitate apăsată,
Îți este mersul greu, doar un ocol,
Tu nu mai ești reper, ca altădată,
Ci doar un biet însemn de gest frivol.

Realitate mondială

Bate un vânt de nebunie,
E resimțit și pe Pământ,
Miezul de noapte-i o făclie,
Nimic nu-i clar, nimic nu-i sfânt,
Clar, echilibrele s-au frânt...
Copilul, tatăl nu și-l știe...

Pe orice drum Sisif apare,
De timp îmbătrânit un pic,
Purtând un bulgăre de sare,
Dar nu mai crede în nimic,
Și vede mare tot ce-i mic,
Și de nimic orice valoare.

Noroiul iese de prin șanțuri,
E mare larmă-n orice hău,
Se fabrică mai multe lanțuri,
Dar fiecare-n felul său,
Vede la alții tot ce-i rău,
Cu limitare în bilanțuri.

Larmă absurdă-i pe afară,
Capriciul e dorit etern,
Se mișcă treptele pe scară,
De-ajung să ducă în infern
Idei cu firmament modern,
Ce nu-s așa cum vor să pară.

E-atât de multă nebunie,
Cenușa-i plină de scântei
Dar viața lumii e pustie,
Cu mare lipsă de temei,
Și, întru totul, de idei
Ori renumita fantezie.

Iluzia e nesfârșită,
Concluzia e fără sens,
În mici detalii țintuită
De rostul gândului intens
Ce vrea să fie în consens
Cu-această lume-nebunită.

Controverse de bilanț

Când mi-e dor de visul meu intrat
Printre gânduri până la prăsele,
Îmi doresc să-l am de tot uitat,
Rătăcit prin vorbele-mi rebele.

Mă întreb de ce m-am tot retras
Într-un fel ce n-are argumente
Și-ntr-un colț de umbră am rămas
Tot strângând ideile latente.

Azi mă simt doar un colindător
Înghețat și frânt de oboseală
Fără vorbe serv al tuturor,
Prea cuprins de-o mare îndoială.

Orișicâte știu n-am cui să spun,
Ori să las din multele știute,
Dar cu sârguință tot adun
Chiar învățături de mult piedute.

Nu pot să-mi doresc alt Dumnezeu,
Însă nu știu cât mă recunoaște,
C-am rămas, identitar, tot eu,
Cel ce controverse pururi naște.

Sunt și surd, dar niciodată mut
La păreri ce-ntrec buna simțire,
Enervând la modul absolut
Aroganți prea plini de-mpătimire.

Ce am fost eu știu... Ce am rămas
Caut a numi cu bună știință,
Alterând al timpului impas
Prin netemătoarea mea credință.

Dar mi-e dor, eu recunosc, mi-e dor,
De-al meu vis cu formele-i rebele,
Ce mi-a fost mereu tălmăcitor
În urcușul meu, grăbit, spre stele.

Autoportet în grabă

În mintea mea nu-i loc de așteptare,
Am devenit, la fapte, mai grăbit,
Având motiv de-a crede-n întâmplare
Și-n tot ce nu-i premeditat ivit.

Nu stau s-ascult păreri și controverse
În care eu, prezentul sunt absent,
Și-s doar subiect efectelor adverse
Clar contrastând cu-al timpului accent.

Prin convergențe, plane paralele
Mă oglindesc chiar și cu susu-n jos
Punctând absurd ideile-mi rebele
Numite joc banal, periculos.

Vorbele simple însă-mi sunt dovada
Că încă pot ținți fără greșeli
În clipa-n care, descriind tăgada,
Reneg consensul multor îndoieli.

Cred prea puțin în sensuri efemere,
Și-n mult prea predispusele idei
Cu planuri discutate în tăcere
Spre a găsi ispitelor temei.

Din consecvența viselor complete
De timp am învățat să mă lipsesc
Nedându-i drept la anverguri secrete
Și nici la nuanțări de rost firesc.

Și-am învățat să uit de marea teamă
De-a trece peste muchii de cuțit,
Uitând, de fapt, să nu mai bag în seamă
Pe cei ce-mi spun că-s prea de neclintit.

N-am timp de nici o clipă de-așteptare,
Știu că-i firesc să fac ce-am de făcut,
Purtându-mi crucea cât ar fi de mare
Înspre Golgota altui început.

Poetul prin poziție

Cum ia poziții, un poet, contează
Poate mai mult ca poezia lui,
Când semenii trăiesc dureri și groază,
Și un motiv pentru speranțe nu-i.

Mereu atent la tot ce e în lume,
La tot ce este sus sau este jos,
Să poată spune orișicui pe nume,
E necesar a nu vorbi în dos.

Iar dacă-n noapte, nici măcar o rază
Nu-i lasă drumul să ajungă-n cer,
Cum stă de veghe, un poet, contează,
Nu poate să se-nvăluie-n mister.

Printre minciuni cu anverguri fardate
Nu poate să adoarmă mulțumit
E datoria lui, dator prin toate,
Să fie chiar în rana lor cuțit.

Prin tot ce se ascunde într-o frază,
Puse, cu rost, de al pornirii har,
Ideile poetului contează,
Reper fiind și masă de altar.

Estetica i-ar fi de folosință
Dar știe că-n furtună nu au rost,
Că trebuie, cu-ntreaga lui ființă,
Să fie pentru alții adăpost.

Poetul e, prin sine, pază trează
Când somnul minții e ajuns notoriu,
Și de aceea vorba lui contează,
Oricât o duc, cei proști, în derizoriu.

Amprenta de succint

Am spus ceva, cândva, și nu mă tem
De ceea ce acum îmi e deviză
Chiar dacă nu îmi poate fi totem
Și nu mă scoate, prin minuni, din criză.

Acum, când par a fi nepăsător,
Sau duc războaie pline de-argumente
Unii îmi spun că nu-s cunoscător
De timpuri ce, firesc, au mari amprente.

Și-s acuzat de cei ce nu au chip,
Când îmi aruncă vorbele în față,
Că sunt vânturătorul de nisip,
Cu capu-n nori și neatent la viață.

Rămân etichetat, de multe ori,
Chiar și de cei ce mintea le e trează,
Că încă mă explic, marcând erori
Printre simțiri ce viața-mi limitează.

Dar tot ce-am spus așa a și rămas
Fapte destule s-au lăsat dovadă
Ideii că destinul nu-i un pas
Ce poate în gândiri să se încreadă.

Rostul ideii e și-acum întreg,
Și e răspuns la orice întrebare
Ce pusă-mi e, cerându-mi să aleg,
Schimbarea ce nimic schimbat nu are.

Eu însă cred și totu-mi este clar,
Și cred că timpul nu e barieră
Chiar dacă pare trecere-n zadar
Întruchipată-n altă manieră.

Va fi-n curând, ieșind din labirint,
Să fie date cărțile pe față,
Valorizând continuu, dar succint,
Eternitatea dreptului la viață.

Aparținător, străin

Tot mai străin și tot mai stânjenit
De timpul ce stă gata să mă plângă,
Ridic înspre oglindă mâna stângă
Și-n ea găsesc un braț îmbătrânit.

Simt astfel că puțin îmi aparțin
Și prea puțin mă am reper pe mine,
Recunoscând, chiar dacă nu-mi convine
Că sângele din trup mi-l simt străin.

Toate îmi par având altfel de mers...
Multe detalii puse-n paranteză,
Au relativa, clasica, viteză
Din mărginirea altui univers.

Imagini de prin cioburi de oglinzi
Privirea-mi țintă tot mereu culege
Uitând pe cea mai bună-a o alege
Din lumea celor veșnic suferinzi.

Scriu la lumina stelelor din cer
Fără să-mi caut numelui renume,
Că-n spornicia negurii în lume
Mă simt tot mai nopatec și stingher.

Acasă, de prin umblete când vin
Nu m-ar mira să nu mă recunoască
Nici cei ce n-au putere să vorbească
Simțindu-mă și ei ca pe străin.

Ce simt acum și tot ce vreau să spun,
Tradus de-ar fi, în orișicare limbă,
În nici un fel ideea nu se schimbă,
Fiind motiv al traiului comun.

Mă uit la fața mea și-ncerc să văd
Ce-are schimbat spre ziua următoare,
Știind că nou nu e nimic sub soare,
O rază de lumină întrevăd.

Convinsele controverse

Drumul mă duce dintr-un gând în altul,
Născând idei și renăscând idei,
Ca nu cumva să uit ce-nalt e-naltul
Convingerii lipsite de temei.

Prezise convergențe simultane
Devin pasaje atârnând de prag
Contrare unor pașnice canoane
Ce prin abstract dau strigăte-n vileag.

Crezuri caduce ies să dea năvală,
Când viața mă arată în răscruci,
Și, fără așteptări, cer socoteală
Reperelor iscate de năluci.

Readucând convinse controverse
Din amintirea lăzii de gunoi,
Îmi pun în minte opțiuni diverse
Prin cum se definește simplul doi.

Și-n calcule, de multe ori sumare,
Restu-mpărțirii-l uit, sau chiar îl neg,
Renuanțând instinctele primare
Dând rezultat cvasiconstant, întreg.

Așa-i mereu, un gând mă contrazice
Iar altul îmi răspunde-afirmativ,
Făcându-mă, în fel și chip, complice,
Sindromului de prag speculativ.

Prin convergențe fără de trăire
Se-așează ca răspuns un alt răspuns
Dând întrebării grabnică pornire
Înspre finalul ei, mereu ascuns.

Tocmai acolo, spre final, ca țintă
Ca mergător de drum mă regăsesc,
Înțelegând că drumu-mi reprezintă
Motivul meu prin datu-mi omenesc.

Toamna de schimbare

Această toamnă schimbă argumente
Prin lipsa multor mari și mici detalii,
Și-arată pe revers multe medalii,
În cumulul de unice momente.

În limitele vieții deșănțate
Cutumele dau iama în convulsii
Tot încercârcând crearea de repulsii
Și regăsirea spaimelor uitate.

Prin denunțarea iernii care vine,
În ploaia de ideii face ravagii
Dând vești, mereu, de alte naufragii
Ce duc speranțe stranii în ruine.

Duse-s de vânt iluzii trădătoare,
Lăsându-le în seama risipirii
Și regăsirii clipei izbândirii
Spre întregirea-n vechile hotare.

E toamna cu sfârșit prin controverse
Și demascări de patimi și orgolii
În care ard comode portofotolii
Uzate de escesele perverse.

Deriva orei clar se corectează,
Precum au dat, cândva, de veste solii,
Pe când fugeau de-amenințarea bolii
Ce-i acuza că rostul i-l trădează.

Tot ce urmează va avea un nume
Întipărit în foarte vechi istorii
Și-un rol în care vor muri actorii
Când vor voi schimba, prin joc, cutume.

Această toamnă demnități îngroapă
Și dă-n vileag, cu râvnă, trădătorii,
Ca nu cumva să-i mai apuce zorii,
Sperând că, la lumina zilei, scapă.

Mereu între război și luptă

Mereu, și mai mereu, ducem o luptă,
Iar uneori un nevăzut război,
Și-ntotdeauna începem cu noi,
Cu vârful lăncii ce ne pare ruptă.

Din nicăieri, și chiar de pe niciunde,
Apare gândul care-i schimbător
De înțeles al unui vechi decor
Ce nu mai poate sensul a-și ascunde.

Se naște, din neant, o întâmplare,
Având nuanța unui gest robust
Ce definește, uneori injust,
O necesară, grabnică, schimbare.

Pornirea se preschimbă... Despre pace
Vorbește întrebarea prin răspuns,
Dând naștere, prin simțământ ascuns,
Împotrivirii ce pe plac nu face.

Și lupta se reia, cu argumente
Văzute ca și cale de atac
Înspre principii ce nicicând nu tac,
Și-n replici sunt de-a dreptul virulente.

Nimicul la nimicuri se reduce
Și-acel nimic se vrea de neînvins
În sinea lui fiind deplin convins
Că poate fi, de-i ascultat, răscruce.

Folosul rar apare, ori dispare
Intrând în joc cu multu-i interes
Al celui ce se crede un ales
Cu scop real, din pură întâmplare.

Și tot așa... Războiul reîncepe
Cu-același arsenal de mult avut,
Concretizând absurdul absolut
În cauze ce mintea le concepe.

Priveghi de viitor

Dormi puiule... Dar nu ți-i somnul lin,
Visezi ceva ce-i clar că te apasă,
Poate ceva de timpuri care vin
Și n-ai nici tu, cum n-am nici eu, o casă.

E toamnă rece, e destul de frig,
Chiar soarelui i-e teamă să apară...
Visul te face să te strângi covrig,
Tu știi mai bine, vom fi dați afară...

Te-aud că strigi, cum poți, în felul tău,
Și zbaterea-ți e fără de-ncetare,
Te lupți și tu cu spiritul cel rău
Ce vine să te pună la-ncercare.

Când iarna va veni și va fi ger,
Și prea puțini putea-vor să ne vadă,
Pleca-vom izgoniți, vegheați de Cer
Pe drumuri grele pline de zăpadă.

De-atâta zor ca tine, alb, voi fi,
Și somnul nu va fi să îmi tihnească,
Cu mersul hotărât a izbândi
În lumea ce-i grăbită să urască.

Va fi și greu, de oameni părăsiți,
Vom învăța să n-avem nici o teamă
Și că vom fi, de multe ori, mințiți
De cei ce vor să fie luați în seamă.

De pe acum, din vis, îți e știut,
Că oamenii ne iau drept întâmplare,
Fără blazonul vieții din trecut
Ce-ar da răspuns la orice întrebare.

Dormi puiule... Stai liniștit... În somn,
Lasă-i pe îngeri viața să-ți păzească,
Să poți să fii, în felul tău, un domn,
Cu cei ce azi pot doar să ne urască.

Tăcerea prin uimire

Ce sa mai zic?... O lipsă de cuvinte
O simt așa cum nu am mai simțit,
Că lumea se tot minte și tot minte
Și-aduce rugi doar unui chip cioplit!

Sunt peste tot dezastre și conflicte,
Și-apar idei ciudate din senin,
Când tot mai mulți se tem să dea verdicte
Vorbind de vremuri ce în grabă vin.

Se încălzește brusc și-apoi se arde
Tot ce-i al umbre definit motiv,
De-ajung să cadă marile stindarde
Ce-aveau măcar efectul preventiv.

Și-apoi se-ngheață focurile-n vetre
Nemaiavând un rost, măcar un rol,
Că doar prin ger se cred crăpate, pietre
Ce-s aruncate-n lipsă de control.

Din ploile ce nu mai au oprire
Valul se face chiar nimicitor
Fără idei de bruscă răzgândire
Când apele își mută matca lor.

Văzute-s toate, dramele-s prezente
Într-un decor parcă-nadins schimbat
De gravele erori adiacente
Gândirii-n dualismul nuanțat.

Unii privesc dar nu știu ce arată,
Alții se tem să spună ce-i văzut,
În libertatea prea dorită deșănțată,
Cu tentă de consens substituit.

Eu nu mai zic nimic, nu am ce zice,
Rămân tăcut, de multe ori uimit,
Deși mă simt dezastrului complice
Și nici cuvântul nu mi-i potrivit.

Opoziție la adormire

Eram copil... Chiar în copilărie,
Timpu-mi părea pierdut în adormiri
Și somnul îmi părea o moarte vie
În care fug cei fără de trăiri.

Nu prea aveam puterea de-nțelege
De ce să stai cu fața-n jos, sau sus,
Și ochii de priviri să se dezlege
Când gândul vrea să creadă în apus.

Aveam ideea, ce-i ziceam dorință,
De a privi, în zori, spre răsărit,
Dându-mi ei concreta-ngăduință
De-a mă ști pe drumul meu pornit.

Eram convins și n-aveam nici o teamă
De oboseala timpului trecut
Și nu luam, chiar și forțat, în seamă
Pe cei ce dorm și timpul li-i pierdut.

Fugeam, din zori de zi, până în noapte
Printre-ntrebări ce nu aveau răspuns,
Cu pietrele vorbind, mereu prin șoapte,
Despre ce unii spun că nu-i de-ajuns.

Și fuga îmi era mereu scăpare
Când întrebat eram de ce nu dorm
Tot apăsat de tainica mirare
Că somnul îmi miroase-a cloroform.

Împotrivit eram, ținând în mine
Oricărui bici ce încerca lovi,
Sau unui obicei, mârșav în sine,
De-a obliga un om a adormi.

Și vreme am trecut, și ea, trecută,
Îmi dă-nțeles la tot ce-am înțeles
Că-n lupta cu-adormirea-s o redută
Ce n-are altă cale de ales.

Gând cu Homer

Tot mai mult mă gândesc la Homer,
Căutând un refugiu anume
Când îi văd pe habotnici că cer
Să devină stăpâni peste lume.

Toată viața, un orb știu c-a fost,
Dar putea ce-i în lume să vadă,
Nevederii de om să-i dea rost,
Nelăsându-l în goluri să cadă.

Astăzi văd cum vor unii orbi,
Dând exemplu ideea primară,
Că așa, tot spun ei, pot iubi
Ceea ce, în gândiri, înfioară.

Văd prea mult din ce alții nu văd,
Ori sunt ei cei ce veșnic refuză
Un temei ce-l văd drum spre prăpăd
Sau o țintă de-a dreptul confuză?

Mă gândesc, tot mai mult, la Homer,
La-ntrebări am răspunsuri puține,
Dar și-așa, să nu văd, mulți îmi cer,
Când văzutu-mi deloc nu convine.

El vedea și frumos, și urât,
În lumina ce pare poveste,
Pentru cel ce-i în colburi vârât
Și contează ce-a fost și ce este...

Clarvederea-n idei n-o contest,
Orișicât e de oameni urâtă,
O prefer ca și mod de protest
Chiar și când văd că el întărâtă.

De la vest înspre est, trec prin sud,
Acceptând că prin nord e lumină,
Iar de uit să-ntrevăd, mă aud,
Povestind întâmplări ce-or să vină.

Și cu gândul, mereu, la Homer,
Trec prin timp întrebându-l de trece,
Ochii-nchiși mi-i ridic înspre Cer,
Să văd iarna ce vine de-i rece...

Conglomerări de vorbe

Vorba ușor o fac, cum vreau, să fie
Când despre mine lumii-ntregi vorbesc
Simțind-o că de toate vrea să știe,
Ce fac, ce zic, cum sunt ori cum trăiesc.

Ajuns cumva subiect de controverse
Pentru exemple și motiv de discutat,
Arăt, exagerând, ce căi diverse
Îmi pot avea de-n pace nu-s lăsat.

Nu vreau să fiu model de argumente,
Oricum ar fi, de bine sau de rău,
Sau ce-l văzut forțând mereu accente
Asemenea oricărui nătărău.

Și nici așa, cum m-am găsit, poveste
Pusă în dreptul unui anonim
Ce-a fost cândva, de mult, dar nu mai este
Decât un om cu rost de pantomim.

De-aceea m-am decis să nu îmi pese
Când mi se pun multiple întrebări
Cu referiri la simplele excese
Puse în seama marii așteptări.

Că-n așteptare stau, chiar stau la pândă
Căutători de urme în gunoi,
Prea doritori ceva știut să vândă
Zvonacilor de adevăruri noi.

Și-atunci, m-am hotărât, le dau de știre
Un adevăr de mine ticluit,
De cum trăiesc sub falduri de iubire
Ori că mă simt de viață părăsit.

Prin fel de fel de cazuri fără formă,
Manipulând cuvintele îi trec,
Lăsându-mi viața definită normă
Prin doar ce este ea să mi-o petrec.

Între ținte, ca reper

Vreau un punct de sprijin, un reper
Al acestor timpuri ce-n mișcare
N-au de unde ști că zilnic pier
Mult prea mulți din cei ce au valoare...

Vouă, cei ce-ntr-una contestați
Viața ce vă e, concret, banală,
Nu vă cer pe urme să-mi umblați
Cum voi mie-mi cereți socoteală.

Îmi e clar că pașii-mi, după număr,
Îi numiți drept drum fără de cale
Și priviți la mine peste umăr,
Ca să știți de urc ori merg la vale.

Vă privesc în față, n-am motiv
Să devin un ins fără devize
Cum îmi cereți voi, imperativ,
Când vorbiți de lipsa-mi de remize.

Mă bazez, voi spuneți, condamnând,
Mult prea mult pe ce mi-e în putință,
Pe tot ce am în minte, ori în gând,
Și, concret, pe crez și pe voință.

Vă pot fi o țintă, punct perfect,
Nu încap în nici o îndoială,
Și, într-o măsură, circumspect
La a lumii mare învoială.

Altfel înțeleg, în felul meu,
Ceea ce se vrea a se-nțelege,
Fără să-mi fac banul dumnezeu
Propăvăduind o strâmbă lege.

Nu mă plâng, nici nu aștept prea mult
Nu-mi va da nimic cel ce nu are,
Veacu-acesta devenit incult
Nu-și dorește oameni de valoare...

Argument de rug

Orgoliul a umplut întreaga lume
De adevăruri ce sunt spuse prost
Și care dau chiar lașității nume,
Găsind chiar înălțarea fără rost.

S-a tot umblat la ordinea firească
Multe încep într-un concept dual,
Când ceva e-acceptat să se sfârșească
Deși altceva e-ntâmplat real.

Totul accede logica primară,
Găsind mereu ceva de contrazis
În ceea ce a fost odinioară,
Ca și principiu cu final prezis.

Relicvele ideii prind putere
Din forța unui gând cu rost impus,
Dar temător de orișice durere,
De rolul urii mai mereu sedus.

În îndoieli de strâmbă judecată
Se cred reale simplele păreri
Și doar un altul este bun de plată
Sau de-aruncat, gunoi, spre nicăieri.

Vinovăția-i veșnic împărțită
Spre tot mai mulți, de toate vinovați
Ca nu cumva, sub formă de ispită
Să pună blam pe cei ce-și spun curați.

Iar argumentul nu-i, nicicum, dovadă,
Spus rămâne doar, fără efect,
Îndemnat în desuet să cadă
Ca manipulant mereu suspect.

Ne-a luat orgoliu-n stăpânire,
Cântul lui ne este ritm de joc,
Joacă ni-i și forma de iubire
Ce ne-aruncă sufletul în foc...

Eu însumi, plânsu-mi

Cu sufletul tău plin de rouă dulce,
Acoperă-mi măcar o clipă rana,
Să-mi pot opri, pentru o noapte, goana,
Și șoapta ta gândirea să îmi culce.

N-am nici un leac, pe unde m-aș tot duce,
Privirea-n poarta lumii-am înzidit-o,
Și-n orizontul ce-l mai am, iubito,
Abia de pot găsi un loc de cruce.

Pe cerul negru fulgerul e-albastru,
Cresc apele, prea repede, prin plânsu-mi,
De am ajuns să mă confund eu însumi
Cu umbletul unui bătrân sihastru.

Ca-n zorii zilei, când prevăd lumina
Din cât de cald, sau rece, este vântul,
Pun un pariu, și miză-mi e cuvântul,
Că n-am să uit cât mi-e de mare vina.

Cu bob de rouă spală-mi ochii bine,
Și ia-mă-n tine, devenind urmarea
A tot ce ne aduce întâmplarea
Dintr-un cândva când mi-ai vorbit de tine.

Pecete pe excedență

Încet, încet, dispar din lumea-aceasta,
Și-s pregătit în alta să apar
Că simt deja cum urlă mut năpasta
Și ce urmează-i luptă în zadar.

N-am ce să fac, n-am drum în altă parte,
De mii de ani el e pecetluit,
Sunt obligat a merge mai departe,
Chiar de mă simt bătrân și obosit.

Timp am avut, acum agoniseala,
Arată cât de mult îmi sunt dator,
De-a rotunji în minus socoteala
Cu visul meu de-a fi nemuritor.

Nu-i ceva nou, de mii de ani, sub soare,
Nici prin povești nu mai apar minuni,
Doar viața s-a scurtat, prea trecătoare
Pusă-n șablon de mulții ei nebuni.

Cobai de-am fost, consimt intrarea-n transă
Și în război trimit un gând subtil,
Fructificându-mi, dur, o mare șansă
De-a deveni, prin vis, din nou copil.

Consimt să fiu, în marea mea absență
Motiv de adevăr omniprezent
Nealterat de-a lumii excedență
În vești ce spun cum oameni mor, tot mor.

În altă lume, nouă și blazată
De cei de-aici, ce prea puține știu,
Voi deveni idee relansată
Al omului ce prin trăiri e viu.

Chiar și mai mult, uitând orice derivă,
Ori de cedări cu șchiopătatul mers,
Timpul va fi măsura relativă
A unui nou, concentric, univers.

Mă pregătesc să plec, o altă cale
Nu am idei concret s-o abordez,
Că nu am timp de salturi ori escale,
Mi-e drumul drept și patimă și crez.

Sculptură de amintire

Puși amândoi, de adevăr, la zid,
Suntem mereu, în forme-ntâmplătoare,
De oamenii ce ochii și-i închid
Fără speranțe-n viața viitoare,

Ca-n déja-vu, mi-ai fost de la-nceput,
O amintire, în idei, sculptată,
Dar abia-acum, când Dumnezeu a vrut
Prin întâmplarea clipei mi-ești redată.

Ne-am căutat pe cât ne-am depărtat,
Nemaiștiind odihna ce înseamnă,
Ca vieții să avem un rod bogat,
La trecerea din vară înspre toamnă.

Cilpe ce-au fost, seduse de trecut,
S-au cam grăbit să treacă în uitare,
Sau dat a fost ca-n timpul ce-am pierdut
Să ne-amintim, de noi, prin întâmplare.

De multe ori, prin Cer, te-am căutat,
Cerând la întuneric socoteală
Și-n numărul de vieți m-am încurcat,
Cu vină mult prea multa-mi îndrăzneală.

Prin conul umbrei știu c-am zăbovit,
Și-am măsurat abisu-n grea urcare,
Voind să cred că timpul s-a oprit
Și-imi trece viața-n lungă așteptare.

Azi ne suntem uniți de-același vers
În drum spre altă viață, viitoare,
Un drum ce nu se poate a fi șters
De fața lunii-ntoarsă de la soare.

Umbra din taină

Privești spre lumea cu lumini și umbre
Și parcă mă vezi rupt de rădăcini,
În voce-ți simt deja răspunsuri sumbre
Pe calapodul marii mele vini.

Nu prea mai simt nimic, tot ce ți-aș spune
Ar fi un gând extrem, întrebător,
Fixat între dezastru și minune,
Reper de drum ieșirii din decor.

De-o vreme lungă n-am altfel repere,
Chiar mă întreb pe unde-s rătăcit,
Și cum de văd doar stele în cădere
Fără să văd și cum au răsărit.

Nici chiar reperul miezului de noapte
Nu e cu rost, nici definit, nici clar,
Ci doar rutina lipselor de fapte
Ce-l fac știut ca trecere-n zadar.

Vorbe puține îmi mai am rămase,
Nu pot cu ele face mult prea mult,
Că doar prin gânduri se mai vor extrase
Din obsolutul ce mi-l am. ocult.

Puține lumi au legi principiale,
Oameni puțini iau viața ca întreg,
Dar tot mai mulți nu văd o altă cale,
Mirați că eu această cale-mi neg.

Accept orice, prin dreptul de-a alege
Își este omul singurul stăpân,
Dar obligat nu sunt a înțelege
De ce-mi cer unii umbră să rămân.

Miezul de zi îmi face mari probleme,
Mărimea umbrei nu pot s-o măsor,
Și parcă simt că-ncearcă să mă cheme
Spre lumea ce-i o taină-a tuturor.

Ostentativele acuze

Îmi dau de veste unii că-s nedrept,
Că-n duritatea mea n-am sentimente
Și n-am răbdare, nu prea stau s-aștept
Când declanșez furtuni de argumente.

Sunt declarat de-a dreptul enervant,
Că pun la punct pe prost și-a lui prostie,
Și, în context, sunt prea recalcitrant,
Când nu accept gândiri de anarhie.

N-am bariere, recunosc, știu clar
Ce loc îmi am și câtă limitare
Își are simpla zbatere-n zadar
Când n-ai răspuns la nici o întrebare.

Și nu mă miră când, cei ce se zbat,
Vin cu dovada gropii cu gunoaie
Cu forță vin și pumni în mese bat,
Sărind, în grabă mare, la bătaie.

În mintea mea jignirile nu-ncap,
Și nu-s răspuns fireștilor acuze
Când vorbele, aduse cap la cap,
Pot doar, ca fapt divers, să mă amuze.

Nimic mai mult, și-așa s-a dat prea mult
Dreptul absurd de-a judeca prostește
Și-a accepta că poate un incult
Să lupte cu inculții vitejește.

Sunt sfătuit să fiu mai calm, pasiv,
Și să găsesc cuvinte potrivite....
Dar cât mai pot? Devin ostentativ
Când văd femei cu preț, ca niște vite.

Ne cumpără, cu totul, venetici,
Românii, mercenari, îi au în pază,
Chiar și copiii-s învățați, de mici,
S-ajungă, orișicum, un om de vază.

Și ni se dau din nou învățături
Numite drept deplin la libertate
De-ajungem sclavi ai veșnicelor uri
Duse mereu la cât de mult se poate.

Ni se arată calea de urmat
De cei ce sunt stăpâni pe interese
Dați ca exemple, dur și apăsat,
Chiar de sforarii marilor congrese.

Ce suntem noi și ce mai vrem acum?
Ce facem noi ca să ne fie bine?
În epoca extremului consum
Mai știm și ce, și cât ni se cuvine?

Cum să pot stau departe, privitor
Când adevărul e doar o zicală
Sau un ceva ivit întâmplător
De sub o mult prea mare poleială?

Cum să învăț, știind ce știu, să tac,
Să râd ca prostul, neavând motive,
Văzând poporul meu în duh sărac
Și sărăcit de tot de perspective?

Pot fi nedrept, extrem de enervant,
Pot fi numit oricum, deloc nu-mi pasă,
Nu pot să tot ascult un biet migrant
Cum spune el că știe ce-i acasă.

Închipuiții, lecții, vin și dau
Chiar și cu forța vor să ne impună,
Idei ce-i clar că din povești le iau
În fuga ce în haite îi adună.

Ce să aștept și cât să mai aștept
Oameni ce vor trăirea-n omenie?
Amarnică dornință... Prea nedrept...
Ce a ajuns azi biata Românie?

Definire de impas

Mai fac pe țărmul timpului popas
Între ce-a fost și va urma să fie,
Intrând cu dinadinsul în impas
Furat de amintiri și fantezie.

Nici nu mai știu de-al ceasului trecut
Văzându-l numărând atâtea ore
De s-a-ntrecut cu fuga-n absolut
Blamând mereu idei multicolore.

Dar între ieri și mâine e un pas
Ce, de-l mai las, înspre trecut se trece,
Și intru, cu tristețe, în impas
Când mintea, în absurduri, se întrece.

Pe când prezentul pare monoton,
Și tot trecutul plin de amănunte,
Rămâne viitorul de planton
Cu multe întrebări să se confrunte.

Cu mine însumi stau și la taifas
Când vreau să știu ce este rău sau bine,
Găsind mereu o cale în impas
În drumul dinspre mine înspre mine.

Contrând idei la gâtul lor și sar
De văd că sunt, frustrant, antagoniste,
Legându-mă de-al lumii calendar
Ca să îmi spună că și el există.

Ochii-mi arunc, destul de rar, pe ceas,
Ca nu cumva de vrea să-mi dea o veste
Să creadă că, surprins de alt impas,
Sunt totuși personaj într-o poveste.

Deplin încrezător în vise sunt,
Știind că-n el văd totul dinainte,
Chiar și decorul fiindu-i amănunt,
Știut cu multă vreme înainte.

Suntem sortiți să știm cât ne-a rămas
Din tot ce a-nsemnat prima secundă
Chiar de va fi s-ajungem în impas,
Să face universul să răspundă.

Din când în când, puțin...

Puțin vorbesc, din când, în când mai scriu,
Și chiar privirea-mi este mult tăcută,
Oricât nu cred că e deja târziu,
Această viață eu mi-o știu pierdută.

Mă simt, de-o vreme-ncoace obosit
O stare ce puțin mi-e cunoscută,
Mă simt ca și copilul părăsit
Intrat, fără să știe, în derută.

Văd ce e sus și văd și ce e jos,
Și văd aproape, mai puțin departe,
Văd ce-i urât, însă visez frumos,
Și văd cum trec și dincolo de moarte.

Dar nu-i de-ajuns, e prea puțin din tot,
Am tot ratat, din vina mea, repere,
Și-acum cu greu la capăt o mai scot,
Urcușu-mj pare mare decădere.

Văd drumul cum mă duce în zig-zag,
Spre seară-n sus, în zori spre coborâre,
De abia reușesc să trec un prag
Mizând mai mult pe marea-mi hotărâre.

Nici viața nu mi-o pun pe un tapet
S-ajungă, cumva plasă de mascare,
Luându-mi, singur, titlul de poet,
Delăsător în marea-i încercare.

Orice aș fi, puțin e important,
De eu nu pot să mă împac cu mine,
Chiar dacă sunt subiect interesant
Sau dacă ce fac eu nu prea convine.

Accedere spre-nchipuire

Închipuiri sunt multe... Mulți se cred
Războinici ce dau lumilor lumină,
Cu forțele la care tot acced,
Apărători ai celor fără vină.

Mereu prezente-s morile de vânt
Ce-n umbre sunt văzute luptătoare,
Dând gândului un nesperat avânt
Înspre izbânda mult cuvântătoare.

Războiul pare scop inovativ
În pur consens cu visul de mărire,
Având un rost și-un țel prezervativ
Al neputinței de-a trăi-n iubire.

La modă sunt atâtea plăsmuiri,
Spre laudă de sine deșănțată,
Puse pe seama unor amintiri
Din vieți ce-au fost în vremuri de-altădată.

Și cât de mulți sunt regi voit uitați,
Prințese cu iubiri puțin trăite,
Cu viața de acum neîmpăcați,
Tot căutând momente potrivite.

Aceeași regi sunt, alteori, săraci,
Prințesele se știu ca vrăjitoare,
C-ajung să fie prinzători de draci,
Având puteri mereu uluitoare.

Acestei vieți sunt, tot mai mulți, datori
Cu adevăruri ce le vor uitate
Închipuindu-și că-s nemuritori,
Crezând că mor cei ce le spun pe toate.

Dar tot mai mulți se plâng că au succes
Și-i pun în spate marea decădere,
Închipuindu-l clar și în exces
Invidiat de marea lor plăcere.

Vara, invers

Vara aceasta mă-nvinovățește,
Mă face vinovat de-al ei coșmar,
Când prinsă de arșițe ca-ntr-un clește
Presimte că-i e rostul în zadar.

Trăiesc dureri de abdicări nedemne
În faptele ce vin ca un mănunchi
Și trag concluzii, că-s născut, pesemne,
Să am și pentru târfe un genunchi.

Mă simt și rău gândind că-s călăuză
Celor ce-și schimbă fața mai mereu
Și-n laude, prin spate, mă acuză,
Că am, oricând, un singur Dumnezeu.

Nu e de-ajuns că vara-mi poartă pică,
De derbedei mă văd mereu blamat
Când mingea la filee îmi ridică
Și cer să fiu din jocuri alungat.

Detest această vreme inumană
Ce pune pe valoare slab accent
Cu scop precis, de-a adânci, în rană
Cuțitul unui cinic accident.

Multe se vor doar simple incidente
Într-un văzduh stelar și decrepit,
Cu urmele de proști omniprezente
Ce fugăresc cuvântul nerostit.

Fac și protest că vara mai există,
Scriu contestații împotriva ei,
Puțin îmi pasă că și ea e tristă
Luată în râs de niște bieți lachei.

Miezul de zi deja e o corvoadă
Ce dă contur absurdului pervers,
Și-i îndeajuns a fi, concret, dovadă
Că toate merg cu fața spre invers.

Relevanta suspiciune

Ce caractere, Doamne!... Ce urât
Ajunge omul când se vrea, pe sine,
Plin de omagii și, mai mult de-atât,
Văzut ca singur făcător de bine.

E timpul azi să vezi și să nu crezi
Că mare e ajunsă nebunia
Și nu mai poți deloc să te încrezi,
De teamă că ridici în slăvi prostia.

Vorbe sunt multe, prea puține spun,
Dar curg minciuni spre laudă deșartă
Despre nimicul clar, dar oportun,
Și ajutorul pornitor de ceartă.

Nu-i important nimic, nici relevant
Când prostul pe deștept îl întâlnește,
Cel mult l-arată ca extravagant
Că celălalt, ca el, nu se prostește.

Și-n spate-i se aruncă mari minciuni,
E pus la zid cu mare judecată,
Argumentat cu ploi de suspiciuni
Într-un final, mizând, și pe erată.

Umilă-i lumea ce îi vrea umili
Pe cei ce cred concret în demnitate,
Văzându-i enervanți și inutili
Dorindu-și omeasca libertate.

Deja-s puțini acei ce cred în om,
Nici omenește nu se mai trăiește,
Chiar simțu-i definit tot de atom,
Atomul e structura ce gândește...

Și-aproape e cumplita întrebare
Ce vrea, retoric, să explice clar
De ce hazardul e, în fapt, bizar
Ce pune-n evidență o-ntâmplare.

Vestitor prevestitor

Din când în când, privirea-mi duc spre astre
Și-n gânduri am puterea să-mi citesc,
Iar dacă vine vremea să vorbesc,
Eu sunt prevestitorul de dezastre.

Și nu-mi prea țin cuvintele la mine,
Le-aud cum vin pe urmele de pași
Chiar dacă-n urmă-s, uneori, rămași
Cerșind, la Cer, un ajutor spre bine.

Chiar dacă simt că sufletul îmi plânge
La tot ce văd, de jos și până sus,
De veste dau că alte vremuri nu-s,
Că ura intră, la rea mulți, în sânge.

Vă știu ce vreți, și vreți să n-am putere
De tot ce va veni să vă mai spun,
Să-ncep să fiu al regelui nebun
Plăcut de cei ce caută plăcere.

Dar eu mereu încep o povestire
La timpul viitor, despre trecut,
Când vreți ascuns cam tot ce-i cunoscut
Într-un anume fel de amintire.

Eu v-amintesc, precum îmi e menirea,
Oricât vă vreți o creștere în rang,
Că timpul e suport de bumerang,
Și nu-și distrage, nici plătit, privirea.

Chiar și atunci când ceva nu se vede,
Vorbesc și nu mă tem de ce vorbesc,
Indubitabil știți că prevestesc
Un alt dezastru, dar nu vreți a crede.

Oriunde-aș fi, aproape sau departe,
Pașii mă duc, nu ocolit, ci drept,
Pe unde nici nu știu, ori mă aștept,
Aproape ori de viață, ori de moarte.

Eu nu v-aduc nimic, doar amintirea
Trecutului de care ați fugit,
V-o readuc drept lamă de cuțit
Când, din orgoliu, vă pierdeți cu firea.

Prin preambul, chiar prin puține zise,
Vă creionez conturul unui cerc
Din care să vă scot eu tot încerc,
Când voi fugiți să rătăciți prin vise.

Dar voi, mereu, vă supărați pe mine,
Chiar mă numiți un om cu suflet mic,
Sunt cel ce doar dezastre vă prezic,
Și nu vă e pe plac, voi vreți doar bine!

Misiune de soldat

Sunt un soldat cu misiune grea,
Am de ajuns mereu altundeva,
Fără să știu concret ce va urma.

Unii îmi spun că sunt un biet soldat,
De-a timpului armată mult uitat,
Și n-am curaj să spun că-s revoltat.

Cu masca-n brațe vă mai dau un semn,
Jurându-vă, așa cum știu, solemn,
Că nu-mi cedez dorința de-a fi demn.

Știu bine rolul meu pe-acest pământ,
Așa cum știu că adevăru-i sfânt
Chiar dacă-ajunge piatră de mormânt.

Sunt soldat mereu în așteptare,
Pregătit mereu de alt război,
Evidența semnelor primare,
Trecător spre vremuri, aspre, noi.

N-am să mă dau nicicând, nicum, bătut,
Nici dacă, prin absurdul absolut,
Am să vă par un mare involut.

Și-am să fiu chemărilor prezent,
Ba chiar voi fi de-a dreptul insistent,
Când totul e și clar și elocvent.

Într-un firesc, covârșitor divin,
Vorbesc mai mult și dorm tot mai puțin,
Atent mereu la zvonuri ce revin.

Din vorbe ce se spun ori nu se spun,
Esențele ideilor le-adun
Ca luptei să-i dau sensul oportun.

Sunt soldat mereu în misiune,
N-am nici un motiv să mă ascund,
Unică și simplă versiune,
Al celui ce sunt, chiar mă confund.

Pariul pe jurământ

Din mine, știu, nimic nu va rămâne,
Oricâte zbateri am acum, că-s viu,
Dar va rămâne ceva din ce scriu
În orizontul literei române.

Cărți nu mai vând, nu au nici o valoare
În banii ce sunt azi de mare preț,
Ajunși mai mult la cel descurcăreț
Și rar de tot la cel ce nu îi are.

În viitor văd lumea pustiită,
Inconsistentă-n fapte și trăiri,
Căutătoare-a marilor iubiri
Și, mult, de căutare, obosită.

Voi ști și eu mai multe despre mine,
De ce, și cum, de multe m-am lovit,
De m-am lăsat de gânduri păcălit,
Ori de-am trăit așa cum se cuvine.

Mă pot susține chiar cu argumente
Că timpul nu-mi va fi-mpotrivitor,
Prin scrisul meu, ce nu-mi dă drept să mor,
Cel regăsit voi fi chiar și-n fragmente.

Cu-n jurământ, mai vechi, pe-un colț de pâine,
Repet mereu același vechi pariu,
N-am de ales, va trebui să scriu
Atât de multă vreme-i până mâine.

Lance și săgeată

Simt c-am rămas fără nimic în lume,
Fără de arme merg în lupte-acum,
Doar eu, cu amintirea mea, și-un nume
Deja menit a fi de larg consum.

Sunt vrut a fi plecat cât mai departe,
Desprins de-ntreaga viață și-al ei crez,
Rămas un anonim ce stă deoparte
De înțelesul ei și al ei miez.

În toată-această stare enervantă,
Între atâția mulți clevetitori
Mai am și circumstanța agravantă
Că ochii-mi negri sunt sfredelitori.

Și ei sunt lance, uneori săgeată
Sunt tot, în ajutorul meu, ce am
Când lupta pare gata câștigată
De veneticii definiți prin neam.

Cu ce m-ajută ele prin războaie,
Când numai eu m-arăt în fața lor
Ori când, prin aruncatele gunoaie
Sunt provocat să fiu un luptător?

Dar ele fac minuni, chiar fac de toate,
Îmi dau puteri de gând neîntrerupt,
Ca dincolo de prag să pot răzbate
Și să continui să mă lupt, să lupt...

În fapt războiul s-a sfârșit pe lume,
Eu însă am rămas, buimac, pe drum,
Lăsând să-mi spună umbrele pe nume
Și ochii-mi lăcrimând de praf și scrum.

Doar eu, uitând că timpul nu-ntârzie
Nenumărându-mi anii ce s-au scurs,
Mă las cuprins de multa-mi fantezie
Și chiar descriu absurdul în recurs.

Dar dacă doar atât mi se mai cade,
Nu pot s-ajung dezonorant sau trist,
Că tocmai păgubirea mea de roade
Îmi dă îngăduința să exist.

Cu ochii-mi sunt mereu în căutare,
Înspre ieșirea lumii la liman,
Convins fiind că lupta-i încă mare
Dar nu-i deloc o simplă luptă-n van.

Ocupații alandala

Iubito, printre stele căzătoare,
Văd urmele atâtor foste ploi,
Ce ne-au adus chiar luna la picioare,
Dar n-am văzut-o, ocupați cu noi...

Am orizontul liber, văd departe,
Dar umerii, sub greutăți, mă dor,
Și tocmai ele drumul mi-l împarte
În drum firesc și drum nevoitor.

Din Ceruri care-s foarte rar văzute,
De ochii ce spre înălțimi privesc,
Văd cum aleargă umbra minții slute,
Tot căutând un dat Dumnezeiesc...

Parâme văd și văd pe cei ce-mi leagă
Ideile-n adâncuri de abis
Ca-n neputința lor să înțeleagă
Cum pot vorbi cu îngerii în vis.

Eu, în tristețea marilor dileme,
M-am avântat în depărtări pustii
Dându-ți dovezi că n-ai de ce te teme
Dar, dacă pleci, n-ai cum să mai revii.

Știu cum un gând, urmat de o dorință,
Poate s-ajungă un concret decor
Punând în el voință și credință
Că poate deveni al tuturor.

În lumea mea cu rostul alandala,
Așa cum e văzut în sens lumesc,
Prea repede mă prinde oboseala,
Când între oameni nu mă regăsesc..

Necesara noapte

Noaptea-aceasta s-a pornit să treacă
Spre un al tărâm, cu Cerul nou,
Izvorât cândva din piatra seacă
Când și visul își avea ecou.

Va fi toată, ție, drept dovadă,
Ce suntem și ce ne-avem ca drum,
Pentru cum e dat să se-ntrevadă
Când eram doar noi, și-atunci, și-acum.

Multe sunt pierdute în uitare,
Vieți trecute le-au avut model,
C-ar fi ceva nou nu mi se pare,
Doar motivul e acum altfel.

Tu, venind din lumi necunoscute,
Pe poteci cu umbre ca reper,
Pui accent pe vrute și nevrute,
Pe arsura nopților cu ger.

Noaptea-aceasta însă îți e dată,
Ca și formă tot cu iz comun,
Spre a-ți fi o vreme-ndelungată
Adevăr cu sensul oportun.

Nu se va-ntâmpla nici o minune,
Chiar de-ți părea cumva suspect
Că destul de multa-ți pasiune
Se va consuma fără efect.

Fi-vor multe ce vor vrea s-arate
Cine suntem chiar cine am fost,
Câte vieți ne-au fost nedrept luate
De cei muritori fără de rost.

Nu va fi o noapte ca oricare,
Fi-va noaptea marii regăsiri,
Cu-n răspuns la marea întrebare
De puteam, fără de ea, muri.

Înainte știutor

Se tot întâmplă, evident, să știu
Ce definește clipa următoare
Ce vine nici devreme, nici târziu
Și nicidecum nu e întâmplătoare.

Din viitor aduc, zici tu, ciudat,
Povestea ce îți pare ireală
Și care, îți tot spun, că s-a-ntâmplat
Iar tu aveai doar urme de-ndoială.

Lipsita piesă-a vieții, ca și joc,
E de ajuns să pună-n evidență,
Conturul mărginirilor de foc
Și-a faptei urmă, gravă prin absență.

Într-un anume sens te miri că spun
De parcă de nimic, din tot, nu-mi pasă
Și mă asemeni cu un biet nebun
Ce-și crede umbra nopții mare casă.

Puteam să fiu de multe ori grăbit
În mânuirea marilor cuvinte
Ca să-ți vestesc că-i timpul nimerit
De-a trece peste-al vieții prag, fierbinte.

Și-aș fi putut să fiu mai răbdător,
Să las mai mult să treacă de la mine,
Când deturnând al faptelor decor
Vorbeam de vremea care, fără veste, vine.

Nici eu nu știu cum sunt, nu mă gândesc
De merg pe renunțarea la tăcere
Sau dacă, renunțând să prevestesc,
Dau clipei rezonanțe și putere.

Chiar dacă e târziu, eu tot adun
Tăcerile-mi și vorbele curmate,
În versuri, printre strofe, le tot pun
S-ajungă-a fi știute, cândva, toate.