Opoziție la adormire

Eram copil... Chiar în copilărie,
Timpu-mi părea pierdut în adormiri
Și somnul îmi părea o moarte vie
În care fug cei fără de trăiri.

Nu prea aveam puterea de-nțelege
De ce să stai cu fața-n jos, sau sus,
Și ochii de priviri să se dezlege
Când gândul vrea să creadă în apus.

Aveam ideea, ce-i ziceam dorință,
De a privi, în zori, spre răsărit,
Dându-mi ei concreta-ngăduință
De-a mă ști pe drumul meu pornit.

Eram convins și n-aveam nici o teamă
De oboseala timpului trecut
Și nu luam, chiar și forțat, în seamă
Pe cei ce dorm și timpul li-i pierdut.

Fugeam, din zori de zi, până în noapte
Printre-ntrebări ce nu aveau răspuns,
Cu pietrele vorbind, mereu prin șoapte,
Despre ce unii spun că nu-i de-ajuns.

Și fuga îmi era mereu scăpare
Când întrebat eram de ce nu dorm
Tot apăsat de tainica mirare
Că somnul îmi miroase-a cloroform.

Împotrivit eram, ținând în mine
Oricărui bici ce încerca lovi,
Sau unui obicei, mârșav în sine,
De-a obliga un om a adormi.

Și vreme am trecut, și ea, trecută,
Îmi dă-nțeles la tot ce-am înțeles
Că-n lupta cu-adormirea-s o redută
Ce n-are altă cale de ales.

Gând cu Homer

Tot mai mult mă gândesc la Homer,
Căutând un refugiu anume
Când îi văd pe habotnici că cer
Să devină stăpâni peste lume.

Toată viața, un orb știu c-a fost,
Dar putea ce-i în lume să vadă,
Nevederii de om să-i dea rost,
Nelăsându-l în goluri să cadă.

Astăzi văd cum vor unii orbi,
Dând exemplu ideea primară,
Că așa, tot spun ei, pot iubi
Ceea ce, în gândiri, înfioară.

Văd prea mult din ce alții nu văd,
Ori sunt ei cei ce veșnic refuză
Un temei ce-l văd drum spre prăpăd
Sau o țintă de-a dreptul confuză?

Mă gândesc, tot mai mult, la Homer,
La-ntrebări am răspunsuri puține,
Dar și-așa, să nu văd, mulți îmi cer,
Când văzutu-mi deloc nu convine.

El vedea și frumos, și urât,
În lumina ce pare poveste,
Pentru cel ce-i în colburi vârât
Și contează ce-a fost și ce este...

Clarvederea-n idei n-o contest,
Orișicât e de oameni urâtă,
O prefer ca și mod de protest
Chiar și când văd că el întărâtă.

De la vest înspre est, trec prin sud,
Acceptând că prin nord e lumină,
Iar de uit să-ntrevăd, mă aud,
Povestind întâmplări ce-or să vină.

Și cu gândul, mereu, la Homer,
Trec prin timp întrebându-l de trece,
Ochii-nchiși mi-i ridic înspre Cer,
Să văd iarna ce vine de-i rece...

Conglomerări de vorbe

Vorba ușor o fac, cum vreau, să fie
Când despre mine lumii-ntregi vorbesc
Simțind-o că de toate vrea să știe,
Ce fac, ce zic, cum sunt ori cum trăiesc.

Ajuns cumva subiect de controverse
Pentru exemple și motiv de discutat,
Arăt, exagerând, ce căi diverse
Îmi pot avea de-n pace nu-s lăsat.

Nu vreau să fiu model de argumente,
Oricum ar fi, de bine sau de rău,
Sau ce-l văzut forțând mereu accente
Asemenea oricărui nătărău.

Și nici așa, cum m-am găsit, poveste
Pusă în dreptul unui anonim
Ce-a fost cândva, de mult, dar nu mai este
Decât un om cu rost de pantomim.

De-aceea m-am decis să nu îmi pese
Când mi se pun multiple întrebări
Cu referiri la simplele excese
Puse în seama marii așteptări.

Că-n așteptare stau, chiar stau la pândă
Căutători de urme în gunoi,
Prea doritori ceva știut să vândă
Zvonacilor de adevăruri noi.

Și-atunci, m-am hotărât, le dau de știre
Un adevăr de mine ticluit,
De cum trăiesc sub falduri de iubire
Ori că mă simt de viață părăsit.

Prin fel de fel de cazuri fără formă,
Manipulând cuvintele îi trec,
Lăsându-mi viața definită normă
Prin doar ce este ea să mi-o petrec.

Între ținte, ca reper

Vreau un punct de sprijin, un reper
Al acestor timpuri ce-n mișcare
N-au de unde ști că zilnic pier
Mult prea mulți din cei ce au valoare...

Vouă, cei ce-ntr-una contestați
Viața ce vă e, concret, banală,
Nu vă cer pe urme să-mi umblați
Cum voi mie-mi cereți socoteală.

Îmi e clar că pașii-mi, după număr,
Îi numiți drept drum fără de cale
Și priviți la mine peste umăr,
Ca să știți de urc ori merg la vale.

Vă privesc în față, n-am motiv
Să devin un ins fără devize
Cum îmi cereți voi, imperativ,
Când vorbiți de lipsa-mi de remize.

Mă bazez, voi spuneți, condamnând,
Mult prea mult pe ce mi-e în putință,
Pe tot ce am în minte, ori în gând,
Și, concret, pe crez și pe voință.

Vă pot fi o țintă, punct perfect,
Nu încap în nici o îndoială,
Și, într-o măsură, circumspect
La a lumii mare învoială.

Altfel înțeleg, în felul meu,
Ceea ce se vrea a se-nțelege,
Fără să-mi fac banul dumnezeu
Propăvăduind o strâmbă lege.

Nu mă plâng, nici nu aștept prea mult
Nu-mi va da nimic cel ce nu are,
Veacu-acesta devenit incult
Nu-și dorește oameni de valoare...