Umbra din taină

Privești spre lumea cu lumini și umbre
Și parcă mă vezi rupt de rădăcini,
În voce-ți simt deja răspunsuri sumbre
Pe calapodul marii mele vini.

Nu prea mai simt nimic, tot ce ți-aș spune
Ar fi un gând extrem, întrebător,
Fixat între dezastru și minune,
Reper de drum ieșirii din decor.

De-o vreme lungă n-am altfel repere,
Chiar mă întreb pe unde-s rătăcit,
Și cum de văd doar stele în cădere
Fără să văd și cum au răsărit.

Nici chiar reperul miezului de noapte
Nu e cu rost, nici definit, nici clar,
Ci doar rutina lipselor de fapte
Ce-l fac știut ca trecere-n zadar.

Vorbe puține îmi mai am rămase,
Nu pot cu ele face mult prea mult,
Că doar prin gânduri se mai vor extrase
Din obsolutul ce mi-l am. ocult.

Puține lumi au legi principiale,
Oameni puțini iau viața ca întreg,
Dar tot mai mulți nu văd o altă cale,
Mirați că eu această cale-mi neg.

Accept orice, prin dreptul de-a alege
Își este omul singurul stăpân,
Dar obligat nu sunt a înțelege
De ce-mi cer unii umbră să rămân.

Miezul de zi îmi face mari probleme,
Mărimea umbrei nu pot s-o măsor,
Și parcă simt că-ncearcă să mă cheme
Spre lumea ce-i o taină-a tuturor.

Ostentativele acuze

Îmi dau de veste unii că-s nedrept,
Că-n duritatea mea n-am sentimente
Și n-am răbdare, nu prea stau s-aștept
Când declanșez furtuni de argumente.

Sunt declarat de-a dreptul enervant,
Că pun la punct pe prost și-a lui prostie,
Și, în context, sunt prea recalcitrant,
Când nu accept gândiri de anarhie.

N-am bariere, recunosc, știu clar
Ce loc îmi am și câtă limitare
Își are simpla zbatere-n zadar
Când n-ai răspuns la nici o întrebare.

Și nu mă miră când, cei ce se zbat,
Vin cu dovada gropii cu gunoaie
Cu forță vin și pumni în mese bat,
Sărind, în grabă mare, la bătaie.

În mintea mea jignirile nu-ncap,
Și nu-s răspuns fireștilor acuze
Când vorbele, aduse cap la cap,
Pot doar, ca fapt divers, să mă amuze.

Nimic mai mult, și-așa s-a dat prea mult
Dreptul absurd de-a judeca prostește
Și-a accepta că poate un incult
Să lupte cu inculții vitejește.

Sunt sfătuit să fiu mai calm, pasiv,
Și să găsesc cuvinte potrivite....
Dar cât mai pot? Devin ostentativ
Când văd femei cu preț, ca niște vite.

Ne cumpără, cu totul, venetici,
Românii, mercenari, îi au în pază,
Chiar și copiii-s învățați, de mici,
S-ajungă, orișicum, un om de vază.

Și ni se dau din nou învățături
Numite drept deplin la libertate
De-ajungem sclavi ai veșnicelor uri
Duse mereu la cât de mult se poate.

Ni se arată calea de urmat
De cei ce sunt stăpâni pe interese
Dați ca exemple, dur și apăsat,
Chiar de sforarii marilor congrese.

Ce suntem noi și ce mai vrem acum?
Ce facem noi ca să ne fie bine?
În epoca extremului consum
Mai știm și ce, și cât ni se cuvine?

Cum să pot stau departe, privitor
Când adevărul e doar o zicală
Sau un ceva ivit întâmplător
De sub o mult prea mare poleială?

Cum să învăț, știind ce știu, să tac,
Să râd ca prostul, neavând motive,
Văzând poporul meu în duh sărac
Și sărăcit de tot de perspective?

Pot fi nedrept, extrem de enervant,
Pot fi numit oricum, deloc nu-mi pasă,
Nu pot să tot ascult un biet migrant
Cum spune el că știe ce-i acasă.

Închipuiții, lecții, vin și dau
Chiar și cu forța vor să ne impună,
Idei ce-i clar că din povești le iau
În fuga ce în haite îi adună.

Ce să aștept și cât să mai aștept
Oameni ce vor trăirea-n omenie?
Amarnică dornință... Prea nedrept...
Ce a ajuns azi biata Românie?

Definire de impas

Mai fac pe țărmul timpului popas
Între ce-a fost și va urma să fie,
Intrând cu dinadinsul în impas
Furat de amintiri și fantezie.

Nici nu mai știu de-al ceasului trecut
Văzându-l numărând atâtea ore
De s-a-ntrecut cu fuga-n absolut
Blamând mereu idei multicolore.

Dar între ieri și mâine e un pas
Ce, de-l mai las, înspre trecut se trece,
Și intru, cu tristețe, în impas
Când mintea, în absurduri, se întrece.

Pe când prezentul pare monoton,
Și tot trecutul plin de amănunte,
Rămâne viitorul de planton
Cu multe întrebări să se confrunte.

Cu mine însumi stau și la taifas
Când vreau să știu ce este rău sau bine,
Găsind mereu o cale în impas
În drumul dinspre mine înspre mine.

Contrând idei la gâtul lor și sar
De văd că sunt, frustrant, antagoniste,
Legându-mă de-al lumii calendar
Ca să îmi spună că și el există.

Ochii-mi arunc, destul de rar, pe ceas,
Ca nu cumva de vrea să-mi dea o veste
Să creadă că, surprins de alt impas,
Sunt totuși personaj într-o poveste.

Deplin încrezător în vise sunt,
Știind că-n el văd totul dinainte,
Chiar și decorul fiindu-i amănunt,
Știut cu multă vreme înainte.

Suntem sortiți să știm cât ne-a rămas
Din tot ce a-nsemnat prima secundă
Chiar de va fi s-ajungem în impas,
Să face universul să răspundă.

Din când în când, puțin...

Puțin vorbesc, din când, în când mai scriu,
Și chiar privirea-mi este mult tăcută,
Oricât nu cred că e deja târziu,
Această viață eu mi-o știu pierdută.

Mă simt, de-o vreme-ncoace obosit
O stare ce puțin mi-e cunoscută,
Mă simt ca și copilul părăsit
Intrat, fără să știe, în derută.

Văd ce e sus și văd și ce e jos,
Și văd aproape, mai puțin departe,
Văd ce-i urât, însă visez frumos,
Și văd cum trec și dincolo de moarte.

Dar nu-i de-ajuns, e prea puțin din tot,
Am tot ratat, din vina mea, repere,
Și-acum cu greu la capăt o mai scot,
Urcușu-mj pare mare decădere.

Văd drumul cum mă duce în zig-zag,
Spre seară-n sus, în zori spre coborâre,
De abia reușesc să trec un prag
Mizând mai mult pe marea-mi hotărâre.

Nici viața nu mi-o pun pe un tapet
S-ajungă, cumva plasă de mascare,
Luându-mi, singur, titlul de poet,
Delăsător în marea-i încercare.

Orice aș fi, puțin e important,
De eu nu pot să mă împac cu mine,
Chiar dacă sunt subiect interesant
Sau dacă ce fac eu nu prea convine.

Accedere spre-nchipuire

Închipuiri sunt multe... Mulți se cred
Războinici ce dau lumilor lumină,
Cu forțele la care tot acced,
Apărători ai celor fără vină.

Mereu prezente-s morile de vânt
Ce-n umbre sunt văzute luptătoare,
Dând gândului un nesperat avânt
Înspre izbânda mult cuvântătoare.

Războiul pare scop inovativ
În pur consens cu visul de mărire,
Având un rost și-un țel prezervativ
Al neputinței de-a trăi-n iubire.

La modă sunt atâtea plăsmuiri,
Spre laudă de sine deșănțată,
Puse pe seama unor amintiri
Din vieți ce-au fost în vremuri de-altădată.

Și cât de mulți sunt regi voit uitați,
Prințese cu iubiri puțin trăite,
Cu viața de acum neîmpăcați,
Tot căutând momente potrivite.

Aceeași regi sunt, alteori, săraci,
Prințesele se știu ca vrăjitoare,
C-ajung să fie prinzători de draci,
Având puteri mereu uluitoare.

Acestei vieți sunt, tot mai mulți, datori
Cu adevăruri ce le vor uitate
Închipuindu-și că-s nemuritori,
Crezând că mor cei ce le spun pe toate.

Dar tot mai mulți se plâng că au succes
Și-i pun în spate marea decădere,
Închipuindu-l clar și în exces
Invidiat de marea lor plăcere.

Vara, invers

Vara aceasta mă-nvinovățește,
Mă face vinovat de-al ei coșmar,
Când prinsă de arșițe ca-ntr-un clește
Presimte că-i e rostul în zadar.

Trăiesc dureri de abdicări nedemne
În faptele ce vin ca un mănunchi
Și trag concluzii, că-s născut, pesemne,
Să am și pentru târfe un genunchi.

Mă simt și rău gândind că-s călăuză
Celor ce-și schimbă fața mai mereu
Și-n laude, prin spate, mă acuză,
Că am, oricând, un singur Dumnezeu.

Nu e de-ajuns că vara-mi poartă pică,
De derbedei mă văd mereu blamat
Când mingea la filee îmi ridică
Și cer să fiu din jocuri alungat.

Detest această vreme inumană
Ce pune pe valoare slab accent
Cu scop precis, de-a adânci, în rană
Cuțitul unui cinic accident.

Multe se vor doar simple incidente
Într-un văzduh stelar și decrepit,
Cu urmele de proști omniprezente
Ce fugăresc cuvântul nerostit.

Fac și protest că vara mai există,
Scriu contestații împotriva ei,
Puțin îmi pasă că și ea e tristă
Luată în râs de niște bieți lachei.

Miezul de zi deja e o corvoadă
Ce dă contur absurdului pervers,
Și-i îndeajuns a fi, concret, dovadă
Că toate merg cu fața spre invers.

Relevanta suspiciune

Ce caractere, Doamne!... Ce urât
Ajunge omul când se vrea, pe sine,
Plin de omagii și, mai mult de-atât,
Văzut ca singur făcător de bine.

E timpul azi să vezi și să nu crezi
Că mare e ajunsă nebunia
Și nu mai poți deloc să te încrezi,
De teamă că ridici în slăvi prostia.

Vorbe sunt multe, prea puține spun,
Dar curg minciuni spre laudă deșartă
Despre nimicul clar, dar oportun,
Și ajutorul pornitor de ceartă.

Nu-i important nimic, nici relevant
Când prostul pe deștept îl întâlnește,
Cel mult l-arată ca extravagant
Că celălalt, ca el, nu se prostește.

Și-n spate-i se aruncă mari minciuni,
E pus la zid cu mare judecată,
Argumentat cu ploi de suspiciuni
Într-un final, mizând, și pe erată.

Umilă-i lumea ce îi vrea umili
Pe cei ce cred concret în demnitate,
Văzându-i enervanți și inutili
Dorindu-și omeasca libertate.

Deja-s puțini acei ce cred în om,
Nici omenește nu se mai trăiește,
Chiar simțu-i definit tot de atom,
Atomul e structura ce gândește...

Și-aproape e cumplita întrebare
Ce vrea, retoric, să explice clar
De ce hazardul e, în fapt, bizar
Ce pune-n evidență o-ntâmplare.

Vestitor prevestitor

Din când în când, privirea-mi duc spre astre
Și-n gânduri am puterea să-mi citesc,
Iar dacă vine vremea să vorbesc,
Eu sunt prevestitorul de dezastre.

Și nu-mi prea țin cuvintele la mine,
Le-aud cum vin pe urmele de pași
Chiar dacă-n urmă-s, uneori, rămași
Cerșind, la Cer, un ajutor spre bine.

Chiar dacă simt că sufletul îmi plânge
La tot ce văd, de jos și până sus,
De veste dau că alte vremuri nu-s,
Că ura intră, la rea mulți, în sânge.

Vă știu ce vreți, și vreți să n-am putere
De tot ce va veni să vă mai spun,
Să-ncep să fiu al regelui nebun
Plăcut de cei ce caută plăcere.

Dar eu mereu încep o povestire
La timpul viitor, despre trecut,
Când vreți ascuns cam tot ce-i cunoscut
Într-un anume fel de amintire.

Eu v-amintesc, precum îmi e menirea,
Oricât vă vreți o creștere în rang,
Că timpul e suport de bumerang,
Și nu-și distrage, nici plătit, privirea.

Chiar și atunci când ceva nu se vede,
Vorbesc și nu mă tem de ce vorbesc,
Indubitabil știți că prevestesc
Un alt dezastru, dar nu vreți a crede.

Oriunde-aș fi, aproape sau departe,
Pașii mă duc, nu ocolit, ci drept,
Pe unde nici nu știu, ori mă aștept,
Aproape ori de viață, ori de moarte.

Eu nu v-aduc nimic, doar amintirea
Trecutului de care ați fugit,
V-o readuc drept lamă de cuțit
Când, din orgoliu, vă pierdeți cu firea.

Prin preambul, chiar prin puține zise,
Vă creionez conturul unui cerc
Din care să vă scot eu tot încerc,
Când voi fugiți să rătăciți prin vise.

Dar voi, mereu, vă supărați pe mine,
Chiar mă numiți un om cu suflet mic,
Sunt cel ce doar dezastre vă prezic,
Și nu vă e pe plac, voi vreți doar bine!