Voi fi de ea complet nepăsător,
Să-și crească sau descrească ea năpasta,
Să-și aibă drumul ei... N-am timp să mor...
Tot ce prefer e viața-n simplă formă,
Nici un motiv nu văd să mi-o complic,
Sau să îi fac, prin teorii, o normă
Iar eu să fiu, în ea, doar un nimic.
Multe-am văzut și văd, în jur... de toate,
Prea multe-ngenunchieri fără motiv,
Și am ajuns să spun: Nu se mai poate,
Nu-s posesor de gând deposesiv.
Mă exilez, schimbând un tip de viață,
Cu cel ce-mi este mult mai înțeles,
Și care n-are copcile de gheață
Singurul drum impus și nu ales.
Nu mai suport să văd mereu o mască
Și să încerc pe om să îl ghicesc,
Când vrea ceva absurd să-mi povestească,
Ca mai apoi să-mi spună că-i firesc.
Un timp mă voi lipsi de-acestă lume
Care duhnește-a hoit și putregai,
În care mulți sunt domni după prenume
Dar trăitori, din plin, în mucegai.
