Misiune de soldat

Sunt un soldat cu misiune grea,
Am de ajuns mereu altundeva,
Fără să știu concret ce va urma.

Unii îmi spun că sunt un biet soldat,
De-a timpului armată mult uitat,
Și n-am curaj să spun că-s revoltat.

Cu masca-n brațe vă mai dau un semn,
Jurându-vă, așa cum știu, solemn,
Că nu-mi cedez dorința de-a fi demn.

Știu bine rolul meu pe-acest pământ,
Așa cum știu că adevăru-i sfânt
Chiar dacă-ajunge piatră de mormânt.

Sunt soldat mereu în așteptare,
Pregătit mereu de alt război,
Evidența semnelor primare,
Trecător spre vremuri, aspre, noi.

N-am să mă dau nicicând, nicum, bătut,
Nici dacă, prin absurdul absolut,
Am să vă par un mare involut.

Și-am să fiu chemărilor prezent,
Ba chiar voi fi de-a dreptul insistent,
Când totul e și clar și elocvent.

Într-un firesc, covârșitor divin,
Vorbesc mai mult și dorm tot mai puțin,
Atent mereu la zvonuri ce revin.

Din vorbe ce se spun ori nu se spun,
Esențele ideilor le-adun
Ca luptei să-i dau sensul oportun.

Sunt soldat mereu în misiune,
N-am nici un motiv să mă ascund,
Unică și simplă versiune,
Al celui ce sunt, chiar mă confund.

Pariul pe jurământ

Din mine, știu, nimic nu va rămâne,
Oricâte zbateri am acum, că-s viu,
Dar va rămâne ceva din ce scriu
În orizontul literei române.

Cărți nu mai vând, nu au nici o valoare
În banii ce sunt azi de mare preț,
Ajunși mai mult la cel descurcăreț
Și rar de tot la cel ce nu îi are.

În viitor văd lumea pustiită,
Inconsistentă-n fapte și trăiri,
Căutătoare-a marilor iubiri
Și, mult, de căutare, obosită.

Voi ști și eu mai multe despre mine,
De ce, și cum, de multe m-am lovit,
De m-am lăsat de gânduri păcălit,
Ori de-am trăit așa cum se cuvine.

Mă pot susține chiar cu argumente
Că timpul nu-mi va fi-mpotrivitor,
Prin scrisul meu, ce nu-mi dă drept să mor,
Cel regăsit voi fi chiar și-n fragmente.

Cu-n jurământ, mai vechi, pe-un colț de pâine,
Repet mereu același vechi pariu,
N-am de ales, va trebui să scriu
Atât de multă vreme-i până mâine.

Lance și săgeată

Simt c-am rămas fără nimic în lume,
Fără de arme merg în lupte-acum,
Doar eu, cu amintirea mea, și-un nume
Deja menit a fi de larg consum.

Sunt vrut a fi plecat cât mai departe,
Desprins de-ntreaga viață și-al ei crez,
Rămas un anonim ce stă deoparte
De înțelesul ei și al ei miez.

În toată-această stare enervantă,
Între atâția mulți clevetitori
Mai am și circumstanța agravantă
Că ochii-mi negri sunt sfredelitori.

Și ei sunt lance, uneori săgeată
Sunt tot, în ajutorul meu, ce am
Când lupta pare gata câștigată
De veneticii definiți prin neam.

Cu ce m-ajută ele prin războaie,
Când numai eu m-arăt în fața lor
Ori când, prin aruncatele gunoaie
Sunt provocat să fiu un luptător?

Dar ele fac minuni, chiar fac de toate,
Îmi dau puteri de gând neîntrerupt,
Ca dincolo de prag să pot răzbate
Și să continui să mă lupt, să lupt...

În fapt războiul s-a sfârșit pe lume,
Eu însă am rămas, buimac, pe drum,
Lăsând să-mi spună umbrele pe nume
Și ochii-mi lăcrimând de praf și scrum.

Doar eu, uitând că timpul nu-ntârzie
Nenumărându-mi anii ce s-au scurs,
Mă las cuprins de multa-mi fantezie
Și chiar descriu absurdul în recurs.

Dar dacă doar atât mi se mai cade,
Nu pot s-ajung dezonorant sau trist,
Că tocmai păgubirea mea de roade
Îmi dă îngăduința să exist.

Cu ochii-mi sunt mereu în căutare,
Înspre ieșirea lumii la liman,
Convins fiind că lupta-i încă mare
Dar nu-i deloc o simplă luptă-n van.

Ocupații alandala

Iubito, printre stele căzătoare,
Văd urmele atâtor foste ploi,
Ce ne-au adus chiar luna la picioare,
Dar n-am văzut-o, ocupați cu noi...

Am orizontul liber, văd departe,
Dar umerii, sub greutăți, mă dor,
Și tocmai ele drumul mi-l împarte
În drum firesc și drum nevoitor.

Din Ceruri care-s foarte rar văzute,
De ochii ce spre înălțimi privesc,
Văd cum aleargă umbra minții slute,
Tot căutând un dat Dumnezeiesc...

Parâme văd și văd pe cei ce-mi leagă
Ideile-n adâncuri de abis
Ca-n neputința lor să înțeleagă
Cum pot vorbi cu îngerii în vis.

Eu, în tristețea marilor dileme,
M-am avântat în depărtări pustii
Dându-ți dovezi că n-ai de ce te teme
Dar, dacă pleci, n-ai cum să mai revii.

Știu cum un gând, urmat de o dorință,
Poate s-ajungă un concret decor
Punând în el voință și credință
Că poate deveni al tuturor.

În lumea mea cu rostul alandala,
Așa cum e văzut în sens lumesc,
Prea repede mă prinde oboseala,
Când între oameni nu mă regăsesc..

Necesara noapte

Noaptea-aceasta s-a pornit să treacă
Spre un al tărâm, cu Cerul nou,
Izvorât cândva din piatra seacă
Când și visul își avea ecou.

Va fi toată, ție, drept dovadă,
Ce suntem și ce ne-avem ca drum,
Pentru cum e dat să se-ntrevadă
Când eram doar noi, și-atunci, și-acum.

Multe sunt pierdute în uitare,
Vieți trecute le-au avut model,
C-ar fi ceva nou nu mi se pare,
Doar motivul e acum altfel.

Tu, venind din lumi necunoscute,
Pe poteci cu umbre ca reper,
Pui accent pe vrute și nevrute,
Pe arsura nopților cu ger.

Noaptea-aceasta însă îți e dată,
Ca și formă tot cu iz comun,
Spre a-ți fi o vreme-ndelungată
Adevăr cu sensul oportun.

Nu se va-ntâmpla nici o minune,
Chiar de-ți părea cumva suspect
Că destul de multa-ți pasiune
Se va consuma fără efect.

Fi-vor multe ce vor vrea s-arate
Cine suntem chiar cine am fost,
Câte vieți ne-au fost nedrept luate
De cei muritori fără de rost.

Nu va fi o noapte ca oricare,
Fi-va noaptea marii regăsiri,
Cu-n răspuns la marea întrebare
De puteam, fără de ea, muri.

Înainte știutor

Se tot întâmplă, evident, să știu
Ce definește clipa următoare
Ce vine nici devreme, nici târziu
Și nicidecum nu e întâmplătoare.

Din viitor aduc, zici tu, ciudat,
Povestea ce îți pare ireală
Și care, îți tot spun, că s-a-ntâmplat
Iar tu aveai doar urme de-ndoială.

Lipsita piesă-a vieții, ca și joc,
E de ajuns să pună-n evidență,
Conturul mărginirilor de foc
Și-a faptei urmă, gravă prin absență.

Într-un anume sens te miri că spun
De parcă de nimic, din tot, nu-mi pasă
Și mă asemeni cu un biet nebun
Ce-și crede umbra nopții mare casă.

Puteam să fiu de multe ori grăbit
În mânuirea marilor cuvinte
Ca să-ți vestesc că-i timpul nimerit
De-a trece peste-al vieții prag, fierbinte.

Și-aș fi putut să fiu mai răbdător,
Să las mai mult să treacă de la mine,
Când deturnând al faptelor decor
Vorbeam de vremea care, fără veste, vine.

Nici eu nu știu cum sunt, nu mă gândesc
De merg pe renunțarea la tăcere
Sau dacă, renunțând să prevestesc,
Dau clipei rezonanțe și putere.

Chiar dacă e târziu, eu tot adun
Tăcerile-mi și vorbele curmate,
În versuri, printre strofe, le tot pun
S-ajungă-a fi știute, cândva, toate.