Suspansul demitizant

N-am credite de dat fără tăgadă,
Nici garanții ce n-au firesc temei,
Când logici de-mprumut vor să-ntrevadă
Absurditatea micilor idei.

Cecul în alb e dat cu semnătură,
Identitară până la refuz,
Ca să devină normă și măsură
Teribilelor vești cu iz confuz.

Dobânda e știută, la vedere,
Dar, prin firesc, nu este în avans,
Oricât iluzii vechi o vor tot cere
Punând contradictoriul în suspans.

Nu garantez, de nu se vor reale,
Negocieri ce n-ar avea sfârșit,
Cât să cedez măsurii inegale,
Contrare adevărului simțit

Semnez concluzii încă tolerante
Cu aberații fără laitmotiv
Contrazicând meniri extravagante
Și tonul ridicat dar evaziv.

Cam greu mi-ar fi să cred că datorie
Devine tot ce mi s-ar vrea impus,
Când debitorii pun, ca teorie,
Ideea că firescu-i presupus.

De-aceea azi sunt altul... N-am dovadă
Că-n spate e un joc real cinstit,
Că totul e lăsat să se și vadă
Iar fardul nu-i, în toate, folosit.

Crucea de frig

Îmi este frig... dar nimănui nu spun,
Spun doar că-i bine și îmi este bine,
Doar timpul este, într-un fel, nebun
Se ia, fără motiv, mereu, de mine.

Las într-un fel idei fără-nțeles
În juru-mi neputințele să vadă,
Punând accent pe drumul de regres
Ce-l au cei mulți, ce vor orice să creadă.

Pătrunzător e frigul... Gându-mi duc
Spre limita răbdării, prin credința
Că toate, omenește se reduc
La minima-mpăcare cu conștiința.

Așa mi-e dat să fiu, mi-e dat să merg
Mereu întârziind la bariere
Și fără urme, că mereu le șterg
Cei iubitori de sensuri efemere.

N-am cum să plec, fixându-mi un alt drum,
Gândind să fac din mersu-mi o răscruce,
Punând accent pe flacăra din scrum
Ce-a fost cândva, concret, un semn de cruce.

Crucea o port, și-o duc știind că pot
Să nu o pierd, pierzându-mă de mine,
Concretizând al clipelor complot
Ce vor mereu să vadă că li-i bine.

De-aș renunța m-aș da învins de ger
Alunecând pe treptele urcate,
Numindu-mi crezul patos efemer,
Și decăderea mare libertate.

Oricât îmi e de frig, nu spun nimic,
Las rostu-mi adevărul să-l găsească,
În căutări nu vreau să mă implic
Orice va fi, e dat să se-mplinească.

La limită, în renunțare

Am cam ajuns și eu la renunțare,
Am cam ajuns să spun că vreu să tac,
Să nu mă pun cu boala mult prea mare
A celor ce nu vor să-și aibă leac.

Prea mulți nepricepuți le știu pe toate,
Cei ce puține știu spun că pricep
Această fandosită libertate
În care multe taxe se percep.

Mă simt acum un om fără de țară,
Un emigrant, fără motive, trist,
Știind că neamul lui o să dispară
Într-un conflict de-a dreptul conformist.

E seară și mă-ntreb ce-o să mai fie,
Mâine în zori mă voi trezi român
Sau voi vorbi de-o fostă Românie,
Având, ca și moșie, un stăpân.

La ce-a fost bună jertfa din vechime?
De ce-au murit eroii patrioți,
Dacă acum vor chiar să ne suprime
Acești conducători ce-s vechii hoți.

E sec pământul cum e seacă piatra
Ce numai praful s-a ales de ea,
Că au ajuns să-nstrăineze vatra
Un idiot, un prost și o lichea.

Inteligența țării iar se vinde
Cu preț de mai nimic, un jalnic preț,
Și gloata, prea prostită, nu se prinde
Că va ajunge-nchisă-ntr-un coteț.

Atât a mai rămas din marea luptă
A celor ce voiau urgent schimbări...
O țară ce de adevăr e ruptă
Muncind spre a fi bine altor țări.

Mă simt ridicol... Mă cuprinde teama
Că tot ce spun acum va fi real,
Și prinși mereu în lupte nu luăm seama,
Că suntem în a derivă, duși de val.

E țara de mai toți amenințată
Și de la est, dar mai perfid, din vest,
Dar nimeni nu e-n stare să se bată
Curajul e un simplu manifest.

Cuvintele degeaba vor fi spuse
De nu ajung reale-nfăptuiri,
O țară cu ideile supuse
E-o țară cu absurde potriviri.

Pe drept gândind nici nu mai este țară,
E doar un simulacru, amalgam
De-adunături ce scot orice afară,
Chiar și ideea că suntem un neam.

Mă simt, o spun din nou, într-o extremă
Ridicol chiar, la pragul de refuz
Când văd că destrămarea e o temă,
Eventual cotată ca abuz.

Nimeni nu vede că o cruntă jale
E fundament al clipei... Un decor,
Ce mai tot timpul e ieșit în cale,
Intrând, încet, în viața tuturor.

Cum să mai fiu părtaș la nebunia
Impusă pe fundal speculativ,
Când simt cum ni se vinde România,
Și vânzătoru-i tot mai agresiv.

Amintiri de amănunt

În fața amintirii n-am ce zice,
Mă fac părtaș la tot ceea ce știu,
Și cu dorința sunt complet complice,
Rugând-o să mă lase să îți scriu.

Stau la un loc deosebite fapte
Care, din nou, de fapte-mi dau idei,
Indiferent de fi-va zi ori noapte,
Întru firescul justului temei.

Concretu-mi cere liniște deplină,
De limite să nu încerc să trec,
Și nici nu-ncerc, dar fără nici o vină
Simt cum, în gând, deja spre tine plec.

Nu prea găsesc motive de-amânare,
Dar nici un gest, în plus, nu îmi permit,
Așa cum știu că nu-mi găsesc scăpare
Când gândul, spre neanturi, mi-l trimit.

Dar și așa îmi minte tot îmi vine
Ideea unui pas cutezător
De-a reclădi, din scrum și din ruine
Ucisul vis când eu am vrut să mor.

Cu greu, să pot, mi-ar fi o definire
A ceea ce mi-e ideal motiv,
Sub temerea de altă amăgire
Ca un absurd a tot demonstrativ.

Îți scriu succint, puând sub altă formă
Despre dovezi ce mi-au rămas și sunt
Concluzie ce-n gânduri se transformă,
Fiindu-mi, așteptării, amănunt.

Dar amintirea mea-i deja o spadă
Ce-mi taie drum extrem de oportun
Întregii mele lipse de tăgadă
Când, față-n față, adevăru-ți spun.

Iarna prin munți

Acum în munți e iarăși

zăpada foarte mare,

Și i-a cuprins pustiul

luminii din amurg,

Pâraiele-nghețate

pe dedesubt se scurg,

Uitând pentru o vreme

de-a lumii frământare.

În albul fără margini

nimic nu are viață,

La cerurile sterpe

din sobe urcă fum,

Nici vântul nu adie

și nimeni nu-i pe drum,

Dar frigul se-ntețește

punând pe toate gheață.

Drumarii mai așteaptă,

sub semn de întrebare

Pun vestea despre moarte

și-alunecări în gol,

Nu își găsesc motivul

de-a ține sub control

Stihiile naturii

și-a lumii preumblare.

Alunecă și pasul,

alunecă zăpada

Alunecă și norii

trecând pe sub lumini,

Știindu-și bine rostul,

de vestitori divini

Ai jocului de umbre,

ce-nlătură tăgada.

Pasul în ger troznește...

Și tot cu greu se vede

Cum urmele de viață

sub promoroacă pier

Făcând ușor dovada

că totu-i efemer

Oricât de multă-i munca

în care lumea crede.

E iarnă plină-n munte,

și multă-nzăpezire,

O iarnă ce arată

că mulți deloc n-o știu,

Și-arată că venirea-i,

devreme ori târziu

Nu-i doar o întmplare,

lipsită de menire.

Gând de-ntâi

E primul gând ce-l las știut ca veste
Că nu mai țin de timpul trecător,
Și nu mă las cuprins de-a lui poveste,
Dar nici nu spun că sunt nemuritor.

M-am învățat cu minima măsură
Ce-mi poate fi, prin adevăr, temei,
Esențială normă de-anvergură
Pe drumul dintre fapte și idei.

Să-mbătrânesc nu am, se pare, vreme,
Și nici nu am reper de-a mă numi
Un simplu trecător care se teme
Că totul se sfârșește într-o zi.

În tălmăcirea viselor nu-mi place
Să fiu oglinda simplelor porniri
Ce, omenește, nu îmi prea dau pace
Când îmi lipsesc lumeștile trăiri.

Fac parte dintr-o lume ce, străină,
Are privirea spre un câmp deschis
În care chiar și umbra de lumină
Dă semn indubitabil și precis.

Sunt, însumi eu, un semn de întrebare
Fixat în limitări de orizont,
Când pun neștiutori la încercare
Ce văd mereu război pe-al vieții front.

Și poate sunt ca și cuțitu-n rană,
Curățitor, dar foarte dureros,
Așa cum și condiția umană
Dă lecții într-un fel primejdios.

Din lecții ce mi-au fost învățătură
Am înțeles să nu fiu temător
De timpul ce ne are ca măsură,
Ca să rămână el nemuritor.