Gând cu Homer

Tot mai mult mă gândesc la Homer,
Căutând un refugiu anume
Când îi văd pe habotnici că cer
Să devină stăpâni peste lume.

Toată viața, un orb știu c-a fost,
Dar putea ce-i în lume să vadă,
Nevederii de om să-i dea rost,
Nelăsându-l în goluri să cadă.

Astăzi văd cum vor unii orbi,
Dând exemplu ideea primară,
Că așa, tot spun ei, pot iubi
Ceea ce, în gândiri, înfioară.

Văd prea mult din ce alții nu văd,
Ori sunt ei cei ce veșnic refuză
Un temei ce-l văd drum spre prăpăd
Sau o țintă de-a dreptul confuză?

Mă gândesc, tot mai mult, la Homer,
La-ntrebări am răspunsuri puține,
Dar și-așa, să nu văd, mulți îmi cer,
Când văzutu-mi deloc nu convine.

El vedea și frumos, și urât,
În lumina ce pare poveste,
Pentru cel ce-i în colburi vârât
Și contează ce-a fost și ce este...

Clarvederea-n idei n-o contest,
Orișicât e de oameni urâtă,
O prefer ca și mod de protest
Chiar și când văd că el întărâtă.

De la vest înspre est, trec prin sud,
Acceptând că prin nord e lumină,
Iar de uit să-ntrevăd, mă aud,
Povestind întâmplări ce-or să vină.

Și cu gândul, mereu, la Homer,
Trec prin timp întrebându-l de trece,
Ochii-nchiși mi-i ridic înspre Cer,
Să văd iarna ce vine de-i rece...

Conglomerări de vorbe

Vorba ușor o fac, cum vreau, să fie
Când despre mine lumii-ntregi vorbesc
Simțind-o că de toate vrea să știe,
Ce fac, ce zic, cum sunt ori cum trăiesc.

Ajuns cumva subiect de controverse
Pentru exemple și motiv de discutat,
Arăt, exagerând, ce căi diverse
Îmi pot avea de-n pace nu-s lăsat.

Nu vreau să fiu model de argumente,
Oricum ar fi, de bine sau de rău,
Sau ce-l văzut forțând mereu accente
Asemenea oricărui nătărău.

Și nici așa, cum m-am găsit, poveste
Pusă în dreptul unui anonim
Ce-a fost cândva, de mult, dar nu mai este
Decât un om cu rost de pantomim.

De-aceea m-am decis să nu îmi pese
Când mi se pun multiple întrebări
Cu referiri la simplele excese
Puse în seama marii așteptări.

Că-n așteptare stau, chiar stau la pândă
Căutători de urme în gunoi,
Prea doritori ceva știut să vândă
Zvonacilor de adevăruri noi.

Și-atunci, m-am hotărât, le dau de știre
Un adevăr de mine ticluit,
De cum trăiesc sub falduri de iubire
Ori că mă simt de viață părăsit.

Prin fel de fel de cazuri fără formă,
Manipulând cuvintele îi trec,
Lăsându-mi viața definită normă
Prin doar ce este ea să mi-o petrec.

Între ținte, ca reper

Vreau un punct de sprijin, un reper
Al acestor timpuri ce-n mișcare
N-au de unde ști că zilnic pier
Mult prea mulți din cei ce au valoare...

Vouă, cei ce-ntr-una contestați
Viața ce vă e, concret, banală,
Nu vă cer pe urme să-mi umblați
Cum voi mie-mi cereți socoteală.

Îmi e clar că pașii-mi, după număr,
Îi numiți drept drum fără de cale
Și priviți la mine peste umăr,
Ca să știți de urc ori merg la vale.

Vă privesc în față, n-am motiv
Să devin un ins fără devize
Cum îmi cereți voi, imperativ,
Când vorbiți de lipsa-mi de remize.

Mă bazez, voi spuneți, condamnând,
Mult prea mult pe ce mi-e în putință,
Pe tot ce am în minte, ori în gând,
Și, concret, pe crez și pe voință.

Vă pot fi o țintă, punct perfect,
Nu încap în nici o îndoială,
Și, într-o măsură, circumspect
La a lumii mare învoială.

Altfel înțeleg, în felul meu,
Ceea ce se vrea a se-nțelege,
Fără să-mi fac banul dumnezeu
Propăvăduind o strâmbă lege.

Nu mă plâng, nici nu aștept prea mult
Nu-mi va da nimic cel ce nu are,
Veacu-acesta devenit incult
Nu-și dorește oameni de valoare...

Argument de rug

Orgoliul a umplut întreaga lume
De adevăruri ce sunt spuse prost
Și care dau chiar lașității nume,
Găsind chiar înălțarea fără rost.

S-a tot umblat la ordinea firească
Multe încep într-un concept dual,
Când ceva e-acceptat să se sfârșească
Deși altceva e-ntâmplat real.

Totul accede logica primară,
Găsind mereu ceva de contrazis
În ceea ce a fost odinioară,
Ca și principiu cu final prezis.

Relicvele ideii prind putere
Din forța unui gând cu rost impus,
Dar temător de orișice durere,
De rolul urii mai mereu sedus.

În îndoieli de strâmbă judecată
Se cred reale simplele păreri
Și doar un altul este bun de plată
Sau de-aruncat, gunoi, spre nicăieri.

Vinovăția-i veșnic împărțită
Spre tot mai mulți, de toate vinovați
Ca nu cumva, sub formă de ispită
Să pună blam pe cei ce-și spun curați.

Iar argumentul nu-i, nicicum, dovadă,
Spus rămâne doar, fără efect,
Îndemnat în desuet să cadă
Ca manipulant mereu suspect.

Ne-a luat orgoliu-n stăpânire,
Cântul lui ne este ritm de joc,
Joacă ni-i și forma de iubire
Ce ne-aruncă sufletul în foc...

Eu însumi, plânsu-mi

Cu sufletul tău plin de rouă dulce,
Acoperă-mi măcar o clipă rana,
Să-mi pot opri, pentru o noapte, goana,
Și șoapta ta gândirea să îmi culce.

N-am nici un leac, pe unde m-aș tot duce,
Privirea-n poarta lumii-am înzidit-o,
Și-n orizontul ce-l mai am, iubito,
Abia de pot găsi un loc de cruce.

Pe cerul negru fulgerul e-albastru,
Cresc apele, prea repede, prin plânsu-mi,
De am ajuns să mă confund eu însumi
Cu umbletul unui bătrân sihastru.

Ca-n zorii zilei, când prevăd lumina
Din cât de cald, sau rece, este vântul,
Pun un pariu, și miză-mi e cuvântul,
Că n-am să uit cât mi-e de mare vina.

Cu bob de rouă spală-mi ochii bine,
Și ia-mă-n tine, devenind urmarea
A tot ce ne aduce întâmplarea
Dintr-un cândva când mi-ai vorbit de tine.

Pecete pe excedență

Încet, încet, dispar din lumea-aceasta,
Și-s pregătit în alta să apar
Că simt deja cum urlă mut năpasta
Și ce urmează-i luptă în zadar.

N-am ce să fac, n-am drum în altă parte,
De mii de ani el e pecetluit,
Sunt obligat a merge mai departe,
Chiar de mă simt bătrân și obosit.

Timp am avut, acum agoniseala,
Arată cât de mult îmi sunt dator,
De-a rotunji în minus socoteala
Cu visul meu de-a fi nemuritor.

Nu-i ceva nou, de mii de ani, sub soare,
Nici prin povești nu mai apar minuni,
Doar viața s-a scurtat, prea trecătoare
Pusă-n șablon de mulții ei nebuni.

Cobai de-am fost, consimt intrarea-n transă
Și în război trimit un gând subtil,
Fructificându-mi, dur, o mare șansă
De-a deveni, prin vis, din nou copil.

Consimt să fiu, în marea mea absență
Motiv de adevăr omniprezent
Nealterat de-a lumii excedență
În vești ce spun cum oameni mor, tot mor.

În altă lume, nouă și blazată
De cei de-aici, ce prea puține știu,
Voi deveni idee relansată
Al omului ce prin trăiri e viu.

Chiar și mai mult, uitând orice derivă,
Ori de cedări cu șchiopătatul mers,
Timpul va fi măsura relativă
A unui nou, concentric, univers.

Mă pregătesc să plec, o altă cale
Nu am idei concret s-o abordez,
Că nu am timp de salturi ori escale,
Mi-e drumul drept și patimă și crez.

Sculptură de amintire

Puși amândoi, de adevăr, la zid,
Suntem mereu, în forme-ntâmplătoare,
De oamenii ce ochii și-i închid
Fără speranțe-n viața viitoare,

Ca-n déja-vu, mi-ai fost de la-nceput,
O amintire, în idei, sculptată,
Dar abia-acum, când Dumnezeu a vrut
Prin întâmplarea clipei mi-ești redată.

Ne-am căutat pe cât ne-am depărtat,
Nemaiștiind odihna ce înseamnă,
Ca vieții să avem un rod bogat,
La trecerea din vară înspre toamnă.

Cilpe ce-au fost, seduse de trecut,
S-au cam grăbit să treacă în uitare,
Sau dat a fost ca-n timpul ce-am pierdut
Să ne-amintim, de noi, prin întâmplare.

De multe ori, prin Cer, te-am căutat,
Cerând la întuneric socoteală
Și-n numărul de vieți m-am încurcat,
Cu vină mult prea multa-mi îndrăzneală.

Prin conul umbrei știu c-am zăbovit,
Și-am măsurat abisu-n grea urcare,
Voind să cred că timpul s-a oprit
Și-imi trece viața-n lungă așteptare.

Azi ne suntem uniți de-același vers
În drum spre altă viață, viitoare,
Un drum ce nu se poate a fi șters
De fața lunii-ntoarsă de la soare.