Argument de rug

Orgoliul a umplut întreaga lume
De adevăruri ce sunt spuse prost
Și care dau chiar lașității nume,
Găsind chiar înălțarea fără rost.

S-a tot umblat la ordinea firească
Multe încep într-un concept dual,
Când ceva e-acceptat să se sfârșească
Deși altceva e-ntâmplat real.

Totul accede logica primară,
Găsind mereu ceva de contrazis
În ceea ce a fost odinioară,
Ca și principiu cu final prezis.

Relicvele ideii prind putere
Din forța unui gând cu rost impus,
Dar temător de orișice durere,
De rolul urii mai mereu sedus.

În îndoieli de strâmbă judecată
Se cred reale simplele păreri
Și doar un altul este bun de plată
Sau de-aruncat, gunoi, spre nicăieri.

Vinovăția-i veșnic împărțită
Spre tot mai mulți, de toate vinovați
Ca nu cumva, sub formă de ispită
Să pună blam pe cei ce-și spun curați.

Iar argumentul nu-i, nicicum, dovadă,
Spus rămâne doar, fără efect,
Îndemnat în desuet să cadă
Ca manipulant mereu suspect.

Ne-a luat orgoliu-n stăpânire,
Cântul lui ne este ritm de joc,
Joacă ni-i și forma de iubire
Ce ne-aruncă sufletul în foc...

Eu însumi, plânsu-mi

Cu sufletul tău plin de rouă dulce,
Acoperă-mi măcar o clipă rana,
Să-mi pot opri, pentru o noapte, goana,
Și șoapta ta gândirea să îmi culce.

N-am nici un leac, pe unde m-aș tot duce,
Privirea-n poarta lumii-am înzidit-o,
Și-n orizontul ce-l mai am, iubito,
Abia de pot găsi un loc de cruce.

Pe cerul negru fulgerul e-albastru,
Cresc apele, prea repede, prin plânsu-mi,
De am ajuns să mă confund eu însumi
Cu umbletul unui bătrân sihastru.

Ca-n zorii zilei, când prevăd lumina
Din cât de cald, sau rece, este vântul,
Pun un pariu, și miză-mi e cuvântul,
Că n-am să uit cât mi-e de mare vina.

Cu bob de rouă spală-mi ochii bine,
Și ia-mă-n tine, devenind urmarea
A tot ce ne aduce întâmplarea
Dintr-un cândva când mi-ai vorbit de tine.

Pecete pe excedență

Încet, încet, dispar din lumea-aceasta,
Și-s pregătit în alta să apar
Că simt deja cum urlă mut năpasta
Și ce urmează-i luptă în zadar.

N-am ce să fac, n-am drum în altă parte,
De mii de ani el e pecetluit,
Sunt obligat a merge mai departe,
Chiar de mă simt bătrân și obosit.

Timp am avut, acum agoniseala,
Arată cât de mult îmi sunt dator,
De-a rotunji în minus socoteala
Cu visul meu de-a fi nemuritor.

Nu-i ceva nou, de mii de ani, sub soare,
Nici prin povești nu mai apar minuni,
Doar viața s-a scurtat, prea trecătoare
Pusă-n șablon de mulții ei nebuni.

Cobai de-am fost, consimt intrarea-n transă
Și în război trimit un gând subtil,
Fructificându-mi, dur, o mare șansă
De-a deveni, prin vis, din nou copil.

Consimt să fiu, în marea mea absență
Motiv de adevăr omniprezent
Nealterat de-a lumii excedență
În vești ce spun cum oameni mor, tot mor.

În altă lume, nouă și blazată
De cei de-aici, ce prea puține știu,
Voi deveni idee relansată
Al omului ce prin trăiri e viu.

Chiar și mai mult, uitând orice derivă,
Ori de cedări cu șchiopătatul mers,
Timpul va fi măsura relativă
A unui nou, concentric, univers.

Mă pregătesc să plec, o altă cale
Nu am idei concret s-o abordez,
Că nu am timp de salturi ori escale,
Mi-e drumul drept și patimă și crez.

Sculptură de amintire

Puși amândoi, de adevăr, la zid,
Suntem mereu, în forme-ntâmplătoare,
De oamenii ce ochii și-i închid
Fără speranțe-n viața viitoare,

Ca-n déja-vu, mi-ai fost de la-nceput,
O amintire, în idei, sculptată,
Dar abia-acum, când Dumnezeu a vrut
Prin întâmplarea clipei mi-ești redată.

Ne-am căutat pe cât ne-am depărtat,
Nemaiștiind odihna ce înseamnă,
Ca vieții să avem un rod bogat,
La trecerea din vară înspre toamnă.

Cilpe ce-au fost, seduse de trecut,
S-au cam grăbit să treacă în uitare,
Sau dat a fost ca-n timpul ce-am pierdut
Să ne-amintim, de noi, prin întâmplare.

De multe ori, prin Cer, te-am căutat,
Cerând la întuneric socoteală
Și-n numărul de vieți m-am încurcat,
Cu vină mult prea multa-mi îndrăzneală.

Prin conul umbrei știu c-am zăbovit,
Și-am măsurat abisu-n grea urcare,
Voind să cred că timpul s-a oprit
Și-imi trece viața-n lungă așteptare.

Azi ne suntem uniți de-același vers
În drum spre altă viață, viitoare,
Un drum ce nu se poate a fi șters
De fața lunii-ntoarsă de la soare.

Umbra din taină

Privești spre lumea cu lumini și umbre
Și parcă mă vezi rupt de rădăcini,
În voce-ți simt deja răspunsuri sumbre
Pe calapodul marii mele vini.

Nu prea mai simt nimic, tot ce ți-aș spune
Ar fi un gând extrem, întrebător,
Fixat între dezastru și minune,
Reper de drum ieșirii din decor.

De-o vreme lungă n-am altfel repere,
Chiar mă întreb pe unde-s rătăcit,
Și cum de văd doar stele în cădere
Fără să văd și cum au răsărit.

Nici chiar reperul miezului de noapte
Nu e cu rost, nici definit, nici clar,
Ci doar rutina lipselor de fapte
Ce-l fac știut ca trecere-n zadar.

Vorbe puține îmi mai am rămase,
Nu pot cu ele face mult prea mult,
Că doar prin gânduri se mai vor extrase
Din obsolutul ce mi-l am. ocult.

Puține lumi au legi principiale,
Oameni puțini iau viața ca întreg,
Dar tot mai mulți nu văd o altă cale,
Mirați că eu această cale-mi neg.

Accept orice, prin dreptul de-a alege
Își este omul singurul stăpân,
Dar obligat nu sunt a înțelege
De ce-mi cer unii umbră să rămân.

Miezul de zi îmi face mari probleme,
Mărimea umbrei nu pot s-o măsor,
Și parcă simt că-ncearcă să mă cheme
Spre lumea ce-i o taină-a tuturor.

Ostentativele acuze

Îmi dau de veste unii că-s nedrept,
Că-n duritatea mea n-am sentimente
Și n-am răbdare, nu prea stau s-aștept
Când declanșez furtuni de argumente.

Sunt declarat de-a dreptul enervant,
Că pun la punct pe prost și-a lui prostie,
Și, în context, sunt prea recalcitrant,
Când nu accept gândiri de anarhie.

N-am bariere, recunosc, știu clar
Ce loc îmi am și câtă limitare
Își are simpla zbatere-n zadar
Când n-ai răspuns la nici o întrebare.

Și nu mă miră când, cei ce se zbat,
Vin cu dovada gropii cu gunoaie
Cu forță vin și pumni în mese bat,
Sărind, în grabă mare, la bătaie.

În mintea mea jignirile nu-ncap,
Și nu-s răspuns fireștilor acuze
Când vorbele, aduse cap la cap,
Pot doar, ca fapt divers, să mă amuze.

Nimic mai mult, și-așa s-a dat prea mult
Dreptul absurd de-a judeca prostește
Și-a accepta că poate un incult
Să lupte cu inculții vitejește.

Sunt sfătuit să fiu mai calm, pasiv,
Și să găsesc cuvinte potrivite....
Dar cât mai pot? Devin ostentativ
Când văd femei cu preț, ca niște vite.

Ne cumpără, cu totul, venetici,
Românii, mercenari, îi au în pază,
Chiar și copiii-s învățați, de mici,
S-ajungă, orișicum, un om de vază.

Și ni se dau din nou învățături
Numite drept deplin la libertate
De-ajungem sclavi ai veșnicelor uri
Duse mereu la cât de mult se poate.

Ni se arată calea de urmat
De cei ce sunt stăpâni pe interese
Dați ca exemple, dur și apăsat,
Chiar de sforarii marilor congrese.

Ce suntem noi și ce mai vrem acum?
Ce facem noi ca să ne fie bine?
În epoca extremului consum
Mai știm și ce, și cât ni se cuvine?

Cum să pot stau departe, privitor
Când adevărul e doar o zicală
Sau un ceva ivit întâmplător
De sub o mult prea mare poleială?

Cum să învăț, știind ce știu, să tac,
Să râd ca prostul, neavând motive,
Văzând poporul meu în duh sărac
Și sărăcit de tot de perspective?

Pot fi nedrept, extrem de enervant,
Pot fi numit oricum, deloc nu-mi pasă,
Nu pot să tot ascult un biet migrant
Cum spune el că știe ce-i acasă.

Închipuiții, lecții, vin și dau
Chiar și cu forța vor să ne impună,
Idei ce-i clar că din povești le iau
În fuga ce în haite îi adună.

Ce să aștept și cât să mai aștept
Oameni ce vor trăirea-n omenie?
Amarnică dornință... Prea nedrept...
Ce a ajuns azi biata Românie?

Definire de impas

Mai fac pe țărmul timpului popas
Între ce-a fost și va urma să fie,
Intrând cu dinadinsul în impas
Furat de amintiri și fantezie.

Nici nu mai știu de-al ceasului trecut
Văzându-l numărând atâtea ore
De s-a-ntrecut cu fuga-n absolut
Blamând mereu idei multicolore.

Dar între ieri și mâine e un pas
Ce, de-l mai las, înspre trecut se trece,
Și intru, cu tristețe, în impas
Când mintea, în absurduri, se întrece.

Pe când prezentul pare monoton,
Și tot trecutul plin de amănunte,
Rămâne viitorul de planton
Cu multe întrebări să se confrunte.

Cu mine însumi stau și la taifas
Când vreau să știu ce este rău sau bine,
Găsind mereu o cale în impas
În drumul dinspre mine înspre mine.

Contrând idei la gâtul lor și sar
De văd că sunt, frustrant, antagoniste,
Legându-mă de-al lumii calendar
Ca să îmi spună că și el există.

Ochii-mi arunc, destul de rar, pe ceas,
Ca nu cumva de vrea să-mi dea o veste
Să creadă că, surprins de alt impas,
Sunt totuși personaj într-o poveste.

Deplin încrezător în vise sunt,
Știind că-n el văd totul dinainte,
Chiar și decorul fiindu-i amănunt,
Știut cu multă vreme înainte.

Suntem sortiți să știm cât ne-a rămas
Din tot ce a-nsemnat prima secundă
Chiar de va fi s-ajungem în impas,
Să face universul să răspundă.