Un timp mă voi lipsi de lume-aceasta,
Voi fi de ea complet nepăsător,
Să-și crească sau descrească ea năpasta,
Să-și aibă drumul ei... N-am timp să mor...
Tot ce prefer e viața-n simplă formă,
Nici un motiv nu văd să mi-o complic,
Sau să îi fac, prin teorii, o normă
Iar eu să fiu, în ea, doar un nimic.
Multe-am văzut și văd, în jur... de toate,
Prea multe-ngenunchieri fără motiv,
Și am ajuns să spun: Nu se mai poate,
Nu-s posesor de gând deposesiv.
Mă exilez, schimbând un tip de viață,
Cu cel ce-mi este mult mai înțeles,
Și care n-are copcile de gheață
Singurul drum impus și nu ales.
Nu mai suport să văd mereu o mască
Și să încerc pe om să îl ghicesc,
Când vrea ceva absurd să-mi povestească,
Ca mai apoi să-mi spună că-i firesc.
Un timp mă voi lipsi de-acestă lume
Care duhnește-a hoit și putregai,
În care mulți sunt domni după prenume
Dar trăitori, din plin, în mucegai.
Încă mai stau în cumpeni... Mă gândesc
La clipa ce acum e viitoare
Când fi-va dat, concret, să definesc
O veste ce e azi întâmplătoare.
Se vor afla, din zvonuri, din idei,
Reconturate zise amănunte,
Pe care mulți vor pune un temei,
Crezând că pot cumva să mă înfrunte.
În gând îmi vin, și uneori șuvoi,
Cuvinte ce vom ști că sunt rostite
De cei ce-or fi în dezacord cu noi,
Dorindu-ne mereu nereușite.
Consensul ce va fi real stindard
Va fi privit de unii cu uimire,
Numind firescul ca deplin hazard
Și, aventură, marea ta simțire.
În complicații spune-vor că sunt,
Și-n etichete numele-ți vor pune,
Niște lachei ai gândului mărunt
Ce prevesti-vor moartea ca minune.
Și tu, și eu, vom fi, privirii lor
Ceva ce nu se poate înțelege,
Un fel de absolut revoltător,
Încălcător de normă și de lege.
Mai peste tot, tocmite întrebări,
Vor creiona doar drumuri de pierzare
Voind a încerca determinări
Înspre desfrâu și pofte la-ntâmplare.
Vor trece toate ca un nor, ori fum,
Fără de gând, măcar, de împlinire,
Și-ntr-un firesc, de-a pururea, acum,
Vei fi un tot cu marea-ți dăruire.
N-am credite de dat fără tăgadă,
Nici garanții ce n-au firesc temei,
Când logici de-mprumut vor să-ntrevadă
Absurditatea micilor idei.
Cecul în alb e dat cu semnătură,
Identitară până la refuz,
Ca să devină normă și măsură
Teribilelor vești cu iz confuz.
Dobânda e știută, la vedere,
Dar, prin firesc, nu este în avans,
Oricât iluzii vechi o vor tot cere
Punând contradictoriul în suspans.
Nu garantez, de nu se vor reale,
Negocieri ce n-ar avea sfârșit,
Cât să cedez măsurii inegale,
Contrare adevărului simțit
Semnez concluzii încă tolerante
Cu aberații fără laitmotiv
Contrazicând meniri extravagante
Și tonul ridicat dar evaziv.
Cam greu mi-ar fi să cred că datorie
Devine tot ce mi s-ar vrea impus,
Când debitorii pun, ca teorie,
Ideea că firescu-i presupus.
De-aceea azi sunt altul... N-am dovadă
Că-n spate e un joc real cinstit,
Că totul e lăsat să se și vadă
Iar fardul nu-i, în toate, folosit.
Îmi este frig... dar nimănui nu spun,
Spun doar că-i bine și îmi este bine,
Doar timpul este, într-un fel, nebun
Se ia, fără motiv, mereu, de mine.
Las într-un fel idei fără-nțeles
În juru-mi neputințele să vadă,
Punând accent pe drumul de regres
Ce-l au cei mulți, ce vor orice să creadă.
Pătrunzător e frigul... Gându-mi duc
Spre limita răbdării, prin credința
Că toate, omenește se reduc
La minima-mpăcare cu conștiința.
Așa mi-e dat să fiu, mi-e dat să merg
Mereu întârziind la bariere
Și fără urme, că mereu le șterg
Cei iubitori de sensuri efemere.
N-am cum să plec, fixându-mi un alt drum,
Gândind să fac din mersu-mi o răscruce,
Punând accent pe flacăra din scrum
Ce-a fost cândva, concret, un semn de cruce.
Crucea o port, și-o duc știind că pot
Să nu o pierd, pierzându-mă de mine,
Concretizând al clipelor complot
Ce vor mereu să vadă că li-i bine.
De-aș renunța m-aș da învins de ger
Alunecând pe treptele urcate,
Numindu-mi crezul patos efemer,
Și decăderea mare libertate.
Oricât îmi e de frig, nu spun nimic,
Las rostu-mi adevărul să-l găsească,
În căutări nu vreau să mă implic
Orice va fi, e dat să se-mplinească.
Am cam ajuns și eu la renunțare,
Am cam ajuns să spun că vreu să tac,
Să nu mă pun cu boala mult prea mare
A celor ce nu vor să-și aibă leac.
Prea mulți nepricepuți le știu pe toate,
Cei ce puține știu spun că pricep
Această fandosită libertate
În care multe taxe se percep.
Mă simt acum un om fără de țară,
Un emigrant, fără motive, trist,
Știind că neamul lui o să dispară
Într-un conflict de-a dreptul conformist.
E seară și mă-ntreb ce-o să mai fie,
Mâine în zori mă voi trezi român
Sau voi vorbi de-o fostă Românie,
Având, ca și moșie, un stăpân.
La ce-a fost bună jertfa din vechime?
De ce-au murit eroii patrioți,
Dacă acum vor chiar să ne suprime
Acești conducători ce-s vechii hoți.
E sec pământul cum e seacă piatra
Ce numai praful s-a ales de ea,
Că au ajuns să-nstrăineze vatra
Un idiot, un prost și o lichea.
Inteligența țării iar se vinde
Cu preț de mai nimic, un jalnic preț,
Și gloata, prea prostită, nu se prinde
Că va ajunge-nchisă-ntr-un coteț.
Atât a mai rămas din marea luptă
A celor ce voiau urgent schimbări...
O țară ce de adevăr e ruptă
Muncind spre a fi bine altor țări.
Mă simt ridicol... Mă cuprinde teama
Că tot ce spun acum va fi real,
Și prinși mereu în lupte nu luăm seama,
Că suntem în a derivă, duși de val.
E țara de mai toți amenințată
Și de la est, dar mai perfid, din vest,
Dar nimeni nu e-n stare să se bată
Curajul e un simplu manifest.
Cuvintele degeaba vor fi spuse
De nu ajung reale-nfăptuiri,
O țară cu ideile supuse
E-o țară cu absurde potriviri.
Pe drept gândind nici nu mai este țară,
E doar un simulacru, amalgam
De-adunături ce scot orice afară,
Chiar și ideea că suntem un neam.
Mă simt, o spun din nou, într-o extremă
Ridicol chiar, la pragul de refuz
Când văd că destrămarea e o temă,
Eventual cotată ca abuz.
Nimeni nu vede că o cruntă jale
E fundament al clipei... Un decor,
Ce mai tot timpul e ieșit în cale,
Intrând, încet, în viața tuturor.
Cum să mai fiu părtaș la nebunia
Impusă pe fundal speculativ,
Când simt cum ni se vinde România,
Și vânzătoru-i tot mai agresiv.
În fața amintirii n-am ce zice,
Mă fac părtaș la tot ceea ce știu,
Și cu dorința sunt complet complice,
Rugând-o să mă lase să îți scriu.
Stau la un loc deosebite fapte
Care, din nou, de fapte-mi dau idei,
Indiferent de fi-va zi ori noapte,
Întru firescul justului temei.
Concretu-mi cere liniște deplină,
De limite să nu încerc să trec,
Și nici nu-ncerc, dar fără nici o vină
Simt cum, în gând, deja spre tine plec.
Nu prea găsesc motive de-amânare,
Dar nici un gest, în plus, nu îmi permit,
Așa cum știu că nu-mi găsesc scăpare
Când gândul, spre neanturi, mi-l trimit.
Dar și așa îmi minte tot îmi vine
Ideea unui pas cutezător
De-a reclădi, din scrum și din ruine
Ucisul vis când eu am vrut să mor.
Cu greu, să pot, mi-ar fi o definire
A ceea ce mi-e ideal motiv,
Sub temerea de altă amăgire
Ca un absurd a tot demonstrativ.
Îți scriu succint, puând sub altă formă
Despre dovezi ce mi-au rămas și sunt
Concluzie ce-n gânduri se transformă,
Fiindu-mi, așteptării, amănunt.
Dar amintirea mea-i deja o spadă
Ce-mi taie drum extrem de oportun
Întregii mele lipse de tăgadă
Când, față-n față, adevăru-ți spun.
Acum în munți e iarăși
zăpada foarte mare,
Și i-a cuprins pustiul
luminii din amurg,
Pâraiele-nghețate
pe dedesubt se scurg,
Uitând pentru o vreme
de-a lumii frământare.
În albul fără margini
nimic nu are viață,
La cerurile sterpe
din sobe urcă fum,
Nici vântul nu adie
și nimeni nu-i pe drum,
Dar frigul se-ntețește
punând pe toate gheață.
Drumarii mai așteaptă,
sub semn de întrebare
Pun vestea despre moarte
și-alunecări în gol,
Nu își găsesc motivul
de-a ține sub control
Stihiile naturii
și-a lumii preumblare.
Alunecă și pasul,
alunecă zăpada
Alunecă și norii
trecând pe sub lumini,
Știindu-și bine rostul,
de vestitori divini
Ai jocului de umbre,
ce-nlătură tăgada.
Pasul în ger troznește...
Și tot cu greu se vede
Cum urmele de viață
sub promoroacă pier
Făcând ușor dovada
că totu-i efemer
Oricât de multă-i munca
în care lumea crede.
E iarnă plină-n munte,
și multă-nzăpezire,
O iarnă ce arată
că mulți deloc n-o știu,
Și-arată că venirea-i,
devreme ori târziu
Nu-i doar o întmplare,
lipsită de menire.
E primul gând ce-l las știut ca veste
Că nu mai țin de timpul trecător,
Și nu mă las cuprins de-a lui poveste,
Dar nici nu spun că sunt nemuritor.
M-am învățat cu minima măsură
Ce-mi poate fi, prin adevăr, temei,
Esențială normă de-anvergură
Pe drumul dintre fapte și idei.
Să-mbătrânesc nu am, se pare, vreme,
Și nici nu am reper de-a mă numi
Un simplu trecător care se teme
Că totul se sfârșește într-o zi.
În tălmăcirea viselor nu-mi place
Să fiu oglinda simplelor porniri
Ce, omenește, nu îmi prea dau pace
Când îmi lipsesc lumeștile trăiri.
Fac parte dintr-o lume ce, străină,
Are privirea spre un câmp deschis
În care chiar și umbra de lumină
Dă semn indubitabil și precis.
Sunt, însumi eu, un semn de întrebare
Fixat în limitări de orizont,
Când pun neștiutori la încercare
Ce văd mereu război pe-al vieții front.
Și poate sunt ca și cuțitu-n rană,
Curățitor, dar foarte dureros,
Așa cum și condiția umană
Dă lecții într-un fel primejdios.
Din lecții ce mi-au fost învățătură
Am înțeles să nu fiu temător
De timpul ce ne are ca măsură,
Ca să rămână el nemuritor.
Am pus idei sub semn de întrebare,
Mirându-mă că au și un răspuns
În forma-n care simpla exclamare,
Spunea ceva dar nu îndeajuns.
Dar întrebarea, neavând doar țintă,
S-a dovedit a fi un corolar
Al faptelor ce nu mai pot să mintă,
Zicând că n-au, de ce-a urmat, habar.
De multe ori, condiția sumară,
Este exemplul clar și elocvent
Că toate au, în forma lor primară
Reper în timpul ce-l numesc prezent.
În creuzetul clipelor comune,
Găsindu-se motivele în vrac,
Dovadă sunt că nu se pot supune
Altor motive ce mi-ar fi pe plac.
Chiar și mai mult, banale consecvențe,
Strivind principii fără de regret,
Accentul pun pe marile carențe
Și pe regresul gândului concret.
Mirajul dă, mereu, mereu, târcoale,
Schimbări, în sensul lui, mereu dorind,
Găsindu-l și-n revolte, și-n răscoale,
Realități, în fantezii, dosind.
Iar uneori, călcând cu sârg pe lege,
Se vrea hotar pe muchii de cuțit
Putinței și nevoii de-nțelege
Că însuși el, de el, e-ademenit.
Ideea e mereu înălțătoare
Și pare idealul căutat,
Dar sita unui semn de întrebare
De multe ori o face gând uitat.
A fost o vreme când o pâine caldă
Era un semn de fală sau noroc,
Pământul pentru ei părea o haldă,
Țăranii pâine nu aveau deloc.
Munceau cu chin și vai o-ntreagă vară,
Atâția câți prin sate mai erau
Din zori de zi până la ceas de seară,
Când rupți de-atâta trudă adormeau.
Ziua întreagă și-o aveau trecută
Cu gândul la răcoarea din fântâni
Ce, uneori, și ea era pierdută
În seceta ce ucidea plămâni.
Din când în când, parcă cerșind răcoare,
Se adunau la horă pe-nserat
Ca să-și mai pună viața pe picioare
Bătând pământul tare, apăsat.
Și-a doua zi, pășind, în zori, prin rouă,
Plecau spre toamna rodului bogat
Visând o pâine rumenă și nouă,
Și-un timp odihnitor, netulburat.
Dar pâine caldă luau de prin orașe
Prin sate ea era de negăsit,
Primeau însă lozinci, primeau răvașe
Ce criticau pământul nemuncit.
Azi satu-mbătrânit abia-și mai duce
Trăirea dintr-o zi spre altă zi,
Deja e condamnat și pus pe cruce,
Parcă împins degrabă a muri.
Acum pământul a ajuns o haldă,
Gunoaiele abia de mai au loc,
Nici gând să mai miroase-a pâine caldă,
Cuptoarele de-o coc nu ard în foc.
Îmi pun idei din nou în așteptare,
Nu am puteri ceva să anulez
Nici să le pun, în fapt, cu grabă mare,
Nici să le dau identitate-n crez.
Au drumul lor și-au fost, cu sens, vestire
A ceea ce urmează-n viitor,
Chiar de păreau un iz de amintire
Prin corolarul lor împlinitor.
Mai au s-aștepte, pare-se, o vreme,
Cât să ajungă prag deja trecut,
Răspuns final absurdelor dileme
Ce azi le-ar face vis, de tot, pierdut.
Au un motiv, al lor să nu se-arate
Acele fapte ce le au ca fond,
Că netrăind deplina libertate
Și-ar regăsi finalul vagabond.
Le înțeleg, le las să mai aștepte
Și să-și găsească timpul potrivit
Sau căile, fără tăgadă, dreptate,
Spre a-mplini ce au de împlinit.
Chiar dacă am porniri de multă grabă,
Punând accent pe fapte-n modul clar,
Îmi caut, pricepând, o altă treabă
Ca timpul să nu-mi treacă în zadar.
Pe înserat, când te așezi trudit,
Și sufletul pe minte te apasă,
Crezând că ești de oameni părăsit,
Visezi la iarba verde de acasă.
Ca fără sens, mereu prin nefiresc,
Norii furtunii vezi cum se adună
Când aberații gânduri plăsmuiesc
Și vor, cu orice preț, să se impună.
Simțindu-ți slab, absurd, mărețul trunchi,
Ducând pe umeri parcă viața-ntreagă,
Te vezi mergând spre moarte în genunchi,
Mânat de taina care ochii-ți leagă.
Seara devine umbră și se văd
Lumini ce nălucesc în pași de fugă
Vestindu-ți drum spre singurul prăpăd
Ce-l poți avea drept clar motiv de rugă.
Ochii de-ți văd ceva, greu deslușești
Dacă urmarea faptelor e gravă
Ori e efect al minții omenești
Ce uneori te-arată ca epavă.
Din ceruri raze fără noimă vin
Dând timpului motiv de numărare
Și de vestire-a certului divin
Manifestat mereu ca întâmplare.
Toate se schimbă astfel fără semn
Când mintea, prin negare, obosește
Și sufletul devine pur îndemn
Înspre trăirea vieții omenește.
Eu sunt copilul ce-a venit pe lume
Fără să-ntrebe ce îi e sortit,
Sau cum va fi să-și poarte, ca renume,
Ideea de real cu greu dorit.
Dar simt și multe ce le am în plus,
Port amintiri din toată-această viață,
Ca laitmotiv de a privi și-n sus,
Dându-mi târcoale dis de dimineață
Și am din viitor, mereu am zis,
Concluzii clare, fără de tăgadă,
La tot ce-am fost, prin spate, contrazis
De cei ce văd doar cum vor ei să vadă.
Deși în vis nu-mi vin povești trecute,
Nu mi-e străin nimic din tot ce-am fost,
Dar spre-a-mi găsi speranțele pierdute,
Doar viitorul își găsește rost.
Mi se relevă multe din trecut,
Trec dincolo de marginea de viață,
Și știu mai mult decât mi-a fost văzut,
Prin transparența valului de ceață.
Cunosc idei ce vin, în vis, pe-ascuns
Din lumi cu trăsături atemporale,
Dar niciodată nu îmi e de-ajuns
De nu-și au sens în faptele reale.
Și viața-mi e mereu o căutare,
Un drum firesc spre ceea ce e nou,
Chiar dacă nou nimic nu e sub soare,
Ci doar concretizare de ecou.
Ne naștem să uităm și-apoi uităm
Motivul ce prin viață ne conduce
Ca timpului un sens profund să-i dăm
Simțindu-l, într-un fel, o mare cruce.
Și spun, astfel, că sunt venit pe lume
Ca să descopăr ce mi-a fost sortit,
Cum să îmi fac din nume un renume,
Ca să ajung doar unde mi-i menit.
Eu viața n-o trăiesc printre iluzii,
Și știu că nu e totul bine-n ea,
Dar nu mă hazardez la mari concluzii
Cât încă mi-o trăiesc și e a mea.
Nu sunt perfect, sunt om supus greșelii,
Văd uneori prea mult ori prea puțin,
Dar nu mă las vândut de tot tocmelii
Cu cei ce cred că lor am să mă-nchin.
Și tot ca om sunt un supus căderii,
Din ceea ce e greu sau din nimic,
Dar obligat, la limita puterii,
Din decădere brusc să mă ridic.
Nu-mi pot permite multe fantezii,
Scoțându-le în margine de drum
Cu rol de adevăr și-anestezii
În ambalaj, sintetic, de consum.
La limită, fixând predispoziții,
În întrebări, firește, mă cufund
Să-mi pot permite, depășind condiții,
Ideilor să am suport profund.
Ca scut mă pun extremelor orgolii
În clipa-n care văd căderi în gol,
În detrimentul multor portofolii
Ce-și învelesc blazonu-n staniol.
Denaturând efectele mirării
Prin coborârea la nivel de plan
Răspunsu-l văd efect al întrebării
Pierzând tutela faptelor în van.
În haosul ce pune piedici vieții
Nu-s complexat de semnul inegal,
Chiar dacă norii iau nuanța ceții
În orizontu-mi larg și prea real.
Poate că astăzi chiar mi-ar fi ușor,
Să mă prefac, răzând, că-mi este jale
De cei ce singuri, în uitare mor,
Vizați de ajutoare sociale.
Și aș putea, lumește, să justific
De ce vorbesc de adevăruri pure
Când eu, cu interes, mistific
Motive ca poporul să le-ndure.
Dar n-am putut și, iată, tot nu pot
Să fac un pact mânjit de falsitate
Și să devin un simplu scrib robot
Manipulând un munte de citate.
Eu țara, ori la bine, ori la rău,
Nu am putut s-o iau ca pe-o emblemă
Nici limita, cumva, la steagul său,
Nici mărgini punând-o în dilemă.
Nu pot să-i fiu altfel decât loial,
Apărător al vetrei milenare,
Și nu dau un regat pentru un cal,
Ca alții să-i traseze noi hotare.
Mi-am asumat un drept și-s hotărât
Să nu mă tem de cineva a spune,
Corect, ce e frumos, ce e urât,
Pe cele rele și pe cele bune...
La tot ce dau puține vreau să cer,
Mizând pe adevăr și pe dreptate,
Să pot trăi, de-i necesar stingher,
Mereu în ea, și ea în libertate.
Eu văd... Așa cum sunt, cum zici, nebun,
Și astăzi coborârea ta mă doare
Dar nici o cale n-am, ce văd, să-ți spun.
Deja cădeai la cea dintâi ninsoare
Sub pragul de uzură în comun
Legată și de mâini, și de picioare
De hazardatul scop inoportun.
Încă te văd, cum nici nu crezi de bine,
În cumpăna de gânduri cum erai
Mirându-te că drumul înspre mine
Ți l-ai avut mereu ca drum spre Rai.
Dar ai uitat că ție-ți aparține
Decizia de-a face ce făceai
Sau limitarea la idei divine
În lumea ce, căzând, o comparai.
Peronul gării încă, în lumină,
Mi te arată umbră de contur,
Când căutai să îmi găsești o vină,
Știindu-te căzută în sperjur.
Gândul cu greu mai vrea să se abțină
Să nu priceapă tot ce-ți ai în jur
Și-n felul lui, grăbit să intervină,
În universu-ți limitat, obscur.
De-ai vrea să urci, ți-e scara inversată,
Poți să cobori, să te arunci în gol,
De lumea mea eșți întru tot uitată,
Ai devenit al patimii simbol.
De-a lumii falsitate apăsată,
Îți este mersul greu, doar un ocol,
Tu nu mai ești reper, ca altădată,
Ci doar un biet însemn de gest frivol.
Bate un vânt de nebunie,
E resimțit și pe Pământ,
Miezul de noapte-i o făclie,
Nimic nu-i clar, nimic nu-i sfânt,
Clar, echilibrele s-au frânt...
Copilul, tatăl nu și-l știe...
Pe orice drum Sisif apare,
De timp îmbătrânit un pic,
Purtând un bulgăre de sare,
Dar nu mai crede în nimic,
Și vede mare tot ce-i mic,
Și de nimic orice valoare.
Noroiul iese de prin șanțuri,
E mare larmă-n orice hău,
Se fabrică mai multe lanțuri,
Dar fiecare-n felul său,
Vede la alții tot ce-i rău,
Cu limitare în bilanțuri.
Larmă absurdă-i pe afară,
Capriciul e dorit etern,
Se mișcă treptele pe scară,
De-ajung să ducă în infern
Idei cu firmament modern,
Ce nu-s așa cum vor să pară.
E-atât de multă nebunie,
Cenușa-i plină de scântei
Dar viața lumii e pustie,
Cu mare lipsă de temei,
Și, întru totul, de idei
Ori renumita fantezie.
Iluzia e nesfârșită,
Concluzia e fără sens,
În mici detalii țintuită
De rostul gândului intens
Ce vrea să fie în consens
Cu-această lume-nebunită.
Când mi-e dor de visul meu intrat
Printre gânduri până la prăsele,
Îmi doresc să-l am de tot uitat,
Rătăcit prin vorbele-mi rebele.
Mă întreb de ce m-am tot retras
Într-un fel ce n-are argumente
Și-ntr-un colț de umbră am rămas
Tot strângând ideile latente.
Azi mă simt doar un colindător
Înghețat și frânt de oboseală
Fără vorbe serv al tuturor,
Prea cuprins de-o mare îndoială.
Orișicâte știu n-am cui să spun,
Ori să las din multele știute,
Dar cu sârguință tot adun
Chiar învățături de mult piedute.
Nu pot să-mi doresc alt Dumnezeu,
Însă nu știu cât mă recunoaște,
C-am rămas, identitar, tot eu,
Cel ce controverse pururi naște.
Sunt și surd, dar niciodată mut
La păreri ce-ntrec buna simțire,
Enervând la modul absolut
Aroganți prea plini de-mpătimire.
Ce am fost eu știu... Ce am rămas
Caut a numi cu bună știință,
Alterând al timpului impas
Prin netemătoarea mea credință.
Dar mi-e dor, eu recunosc, mi-e dor,
De-al meu vis cu formele-i rebele,
Ce mi-a fost mereu tălmăcitor
În urcușul meu, grăbit, spre stele.
În mintea mea nu-i loc de așteptare,
Am devenit, la fapte, mai grăbit,
Având motiv de-a crede-n întâmplare
Și-n tot ce nu-i premeditat ivit.
Nu stau s-ascult păreri și controverse
În care eu, prezentul sunt absent,
Și-s doar subiect efectelor adverse
Clar contrastând cu-al timpului accent.
Prin convergențe, plane paralele
Mă oglindesc chiar și cu susu-n jos
Punctând absurd ideile-mi rebele
Numite joc banal, periculos.
Vorbele simple însă-mi sunt dovada
Că încă pot ținți fără greșeli
În clipa-n care, descriind tăgada,
Reneg consensul multor îndoieli.
Cred prea puțin în sensuri efemere,
Și-n mult prea predispusele idei
Cu planuri discutate în tăcere
Spre a găsi ispitelor temei.
Din consecvența viselor complete
De timp am învățat să mă lipsesc
Nedându-i drept la anverguri secrete
Și nici la nuanțări de rost firesc.
Și-am învățat să uit de marea teamă
De-a trece peste muchii de cuțit,
Uitând, de fapt, să nu mai bag în seamă
Pe cei ce-mi spun că-s prea de neclintit.
N-am timp de nici o clipă de-așteptare,
Știu că-i firesc să fac ce-am de făcut,
Purtându-mi crucea cât ar fi de mare
Înspre Golgota altui început.
Cum ia poziții, un poet, contează
Poate mai mult ca poezia lui,
Când semenii trăiesc dureri și groază,
Și un motiv pentru speranțe nu-i.
Mereu atent la tot ce e în lume,
La tot ce este sus sau este jos,
Să poată spune orișicui pe nume,
E necesar a nu vorbi în dos.
Iar dacă-n noapte, nici măcar o rază
Nu-i lasă drumul să ajungă-n cer,
Cum stă de veghe, un poet, contează,
Nu poate să se-nvăluie-n mister.
Printre minciuni cu anverguri fardate
Nu poate să adoarmă mulțumit
E datoria lui, dator prin toate,
Să fie chiar în rana lor cuțit.
Prin tot ce se ascunde într-o frază,
Puse, cu rost, de al pornirii har,
Ideile poetului contează,
Reper fiind și masă de altar.
Estetica i-ar fi de folosință
Dar știe că-n furtună nu au rost,
Că trebuie, cu-ntreaga lui ființă,
Să fie pentru alții adăpost.
Poetul e, prin sine, pază trează
Când somnul minții e ajuns notoriu,
Și de aceea vorba lui contează,
Oricât o duc, cei proști, în derizoriu.
