În mintea mea nu-i loc de așteptare,
Am devenit, la fapte, mai grăbit,
Având motiv de-a crede-n întâmplare
Și-n tot ce nu-i premeditat ivit.
Nu stau s-ascult păreri și controverse
În care eu, prezentul sunt absent,
Și-s doar subiect efectelor adverse
Clar contrastând cu-al timpului accent.
Prin convergențe, plane paralele
Mă oglindesc chiar și cu susu-n jos
Punctând absurd ideile-mi rebele
Numite joc banal, periculos.
Vorbele simple însă-mi sunt dovada
Că încă pot ținți fără greșeli
În clipa-n care, descriind tăgada,
Reneg consensul multor îndoieli.
Cred prea puțin în sensuri efemere,
Și-n mult prea predispusele idei
Cu planuri discutate în tăcere
Spre a găsi ispitelor temei.
Din consecvența viselor complete
De timp am învățat să mă lipsesc
Nedându-i drept la anverguri secrete
Și nici la nuanțări de rost firesc.
Și-am învățat să uit de marea teamă
De-a trece peste muchii de cuțit,
Uitând, de fapt, să nu mai bag în seamă
Pe cei ce-mi spun că-s prea de neclintit.
N-am timp de nici o clipă de-așteptare,
Știu că-i firesc să fac ce-am de făcut,
Purtându-mi crucea cât ar fi de mare
Înspre Golgota altui început.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu