Amprenta de succint

Am spus ceva, cândva, și nu mă tem
De ceea ce acum îmi e deviză
Chiar dacă nu îmi poate fi totem
Și nu mă scoate, prin minuni, din criză.

Acum, când par a fi nepăsător,
Sau duc războaie pline de-argumente
Unii îmi spun că nu-s cunoscător
De timpuri ce, firesc, au mari amprente.

Și-s acuzat de cei ce nu au chip,
Când îmi aruncă vorbele în față,
Că sunt vânturătorul de nisip,
Cu capu-n nori și neatent la viață.

Rămân etichetat, de multe ori,
Chiar și de cei ce mintea le e trează,
Că încă mă explic, marcând erori
Printre simțiri ce viața-mi limitează.

Dar tot ce-am spus așa a și rămas
Fapte destule s-au lăsat dovadă
Ideii că destinul nu-i un pas
Ce poate în gândiri să se încreadă.

Rostul ideii e și-acum întreg,
Și e răspuns la orice întrebare
Ce pusă-mi e, cerându-mi să aleg,
Schimbarea ce nimic schimbat nu are.

Eu însă cred și totu-mi este clar,
Și cred că timpul nu e barieră
Chiar dacă pare trecere-n zadar
Întruchipată-n altă manieră.

Va fi-n curând, ieșind din labirint,
Să fie date cărțile pe față,
Valorizând continuu, dar succint,
Eternitatea dreptului la viață.